George POPA

 

VIBRATII  EONICE   

I

Pulsările luminii tale
le strînge-n umbletu-i albastru
o stea riscînd pe-orbite goale
un dans mai pur.                                                       

Asteaptă ceasul sfîsierii
cînd ritmul logodit cu-un fulger
elibera-va păsări oarbe
cutremurate de netimp.

Si-un iures alb de păsări oarbe
înfometate de-un alt sens
va soarbe-n piepturi negrăitul
văzduh al crestelor finale

de unde-ncepe absolutul
răsfrînt al sîngerării tale.

 

II

M-ai tesut fir într-un miraj,
dar pentru asta mi-ai luat gaj
ce chip aievea? ce vecie?

Ori esti si Tu doar o magie,
un suflu de culori si cînt
în noi uimire adiind?

III

Nu i-a ajuns tunici nenumărate,
ci roza ca să-si apere pudoarea
si-a pus de pază-a spinilor armate.

Un înger s-a rănit si-i dă culoarea.

IV

Domnul pe foc iscăleste,
sîngele mai rodnic să fie
pe ape semnează cu stele
trestia destine să scrie.

Mai ales în tărînă semnează
să nască si să primenească;
în eter scrie cu raze
pentru cei care stiu să citească.

Arar unuia-i semnează cartea
si cu-o vecie îi sterge moartea.

 

V

Neantul există? Un lucru dispare
din văz din auz spre o altă stare.

Dar tot lîngă tine se reîntrupează.
Să-l vezi, ai nevoie de-o altfel de rază.

Chiar stînd în lumină vedem doar o haină:
culori si conture sînt coji pentru taină.

Cetosul geam e-o mută tangentă.
Din ea încropim o dublă prezentă.

Dar, de vibrezi sfînt, muntele de-afară
în tine se face suflu de vioară

si-absolutu-afla-vei în văz de evlavii.