Poezia este activitatea spiritualã care oferã omului cea mai înaltã sansã a unei trãiri la modul superior. Este treapta regalã a imaginarului. Cãci poezie însemneazã ceea ce purificã si înaltã inima, sufletul, spiritul cãtre idealitate. Si existã douã forme de poezie : cea a creatiei si cea a vietii. Adicã, existã poeti ai scrisului, ale artelor în general, si sunt poeti ai vietii, ceea ce este infinit mai dificil. Sunt mult mai mult poeti ai artelor decât poeti ai propriei vieti, si anume, cei care satisfac dezideratul lui Hölderlin: "numai poetic meritã omul sã trãiascã pe pãmânt." Si Hölderlin oferã unul din rarele exemple de poet nu numai al verbului, ci dar si al vietii de fiecare zi.
 Orice activitate umanã care ne poartã cãtre o simtire ori gândire idealã, este poezie : muzica, pictura, sculptura, dansul, si bine înteles scrisul. Aristotel a avut dreptate sã spunã cã "poezia este mai adevãratã si mai elevatã decât istoria." Pentru om este mai adevãratã poezia deoarece este un adevãr creat de el, pe când istoria este o creatie fortuitã a realitãtii din jur. Istoria este o derulare a "vesnicei treceri", a efemeritãtii, pe când marile creatii întemeiazã un prezent etern. Cãci "numai poetii întemeiazã ceea ce dureazã" , afirmã tot Hölderlin.
 Dovadã cã omul are nevoie organicã de poezie, cã nu poate trãi fãrã a evada din realitatea zilnicã într-o suprarealitate mai luminoasã, mai frumoasã, si care se aflã sub puterea sa, o constituie însusi faptul cã atunci când iubim, poetizãm, imaginatia noastrã creeazã un chip ideal pe care-l suprapune pe chipul fiintei dragi ; de aici deziluzia când vãlul pus de noi cade, sau fiinta iubitã fuge din icoanã.  Dar marea nevoie de poezie a umanitãtii de întotdeauna o constituie creatia anonimã, si anume, miturile, basmele poezia si cântecul popular. Si pentru a ne da seama la ce înãltime a idealitãtii poetice suie imaginarul poporului, vom da un singur exemplu. În Bucovina se spune cã în casa unde  se spun povesti,  acolo  se  aflã  Dumnezeu. Deci  pânã  si divinitatea este o plãsmuire supremã a vointei noastre de frumos, de sublim, de sacralitate.
 

* Conferintã tinutã la Casa Eminescu, Copou, Iasi, 24 februarie 2002
 
 
 

Dar în momentul de fatã, cum stãm cu poezia ? Niciodatã, ca acum,  nu s-a publicat mai multã poezie în reviste, în volume, pe internet - ceea ce ar trebui sã fie foarte îmbucurãtor. Un eminent critic francez, Pierre de Boisdeffre constatã însã: niciodatã nu au fost asa de multi poeti, si nici o poezie. Poate cã acolo în Franta asa o fi. Dar la noi ?
 Si la noi apare mai multã poezie ca oricând, fapt care ar trebui sã arate cât de extinsã este dorinta de încântare sufleteascã, de transfigurare poeticã. Si totusi. Asa cum se afirmã curent si se plâng poetii si criticii, în ciuda acestei foarte generoase revãrsãri lirice, putinã lume mai citeste poezie. Unde se aflã cauza ?
 Un motiv major pleacã de la aceea afirmatie cataclismicã a lui Friedrich Nietzsche: "Dumnezeu a murit", constatare îngrijorãtoare care anunta epoca noastrã, cea a desacralizãrii lumii, a vietii. Nu însã sacrul înteles  doar în sens religios, ci sacrul ca supremã ipostazã si nãzuintã spiritualã. Or poezia - adevãrata poezie - este o expresie a sentimentului sacrului. Trei din cei mai mari poetii ai lumii, Pindar, Hölderlin, Eminescu, au utilizat cel mai mult cuvântul sfânt în poezia lor. Sã ne amintim ce spune autorul Luceafãrului despre iubire: "Tu trebuia sã te cuprinzi / De acel farmec sfânt / Si noaptea candelã s-aprinzi / Iubirii pe pãmânt." Poporul nostru a formulat un blestem greu: "Cine n-are nimic sfânt / N-aibe loc pe-acest pãmânt."
 Un alt motiv al îndepãrtãrii publicului de poezia actualã este pierderea sentimentului cosmic, caracterul pur pragmatic al vremii noastre, spiritul de consum imediat si efemer,  fãrã iradiere, în acest sens relatia dintre sexe  - cât mai precoce si pur biologicã, fãrã vreo aurã poeticã - fiind una din expresiile cele mai elocvente si mai tragice, dacã nu ar fi de fapt repulsivã pentru o sensibilitate superioarã.
 O altã vinã o poartã critica, cel putin o bunã parte a ei, si anume, critica interesatã, lipsitã de onestitate, cea  care fabricã false talente sau chiar genii, punând coroane pe productii lipsite de semnificatie, astfel cã, derutat,  cititorul renuntã sã se mai apropie de poezie.
 Dar motivul principal al decãderii poeziei în receptivitatea generalã nu vine atât din afarã, ci se datoreste poeziei însesi. Si anume, poezia a iesit din propria sa definitie. Nu ne referim însã  la definitia prozodicã, de faptul ca s-a abandonat rima, cã versurile apar ca o prozã ruptã în bucãti pentru a simula prestigiul poeziei. Se stie foarte bine cã existã prozã poeticã. Nu aici este buba. Poezia a iesit din adevãrata ei definitie care constã în distinctie, elevatie, aristocratia sufletului si a cugetului, un mijloc de evadare dintr-o realitate urâtã, meschinã, sau pur si simplu nesemnificativã. Are loc, pe de o parte, de abuzul de o filozofare frustã, fortatã, falsã, improvizatã voit absconsã, dar, pe de altã parte, mai cu seamã de vinã este alunecarea pe drumul invers înãltãrii, si anume, coborârea poeziei pânã la vulgaritate si chiar trivialitate. Asistãm la o invazie agresivã a obscenitãtii în poezie, prozã, artã plasticã, filme, arta dansului. Eminescu a prevãzut profetic epoca, definind-o pornocratie, si caracterizând-o exemplar "Frenezie si dezgust, dezgust si frenezie, acestea sunt schimbãrile perpetui din sufletul modern. "
 Da, dezgustul, repulsia: aceasta resimte publicul fatã de asemenea productii. Dar întrebarea care se pune: a reusit antipoezia artelor actuale sã sterilizeze complet gustul pentru poezia autenticã, au involuat total receptorii pentru  frumos, pentru  sublim, pentru idealitate? A avut dreptate un frantuz care afirma cã nimic nu este mai urât decât frumosul?
 Rãspunsul este un mare NU. Si acest rãspuns - imperial si imperios - ni-l dã, între altii,  un poet persan de care ne vom ocupa în continuare: Omar Khayyam. Audienta extraordinarã de care se bucurã lirica sa în tot mapamondul, inclusiv la noi în tarã, confirmã faptul ca sensibilitatea pentru adevãrata poezie rãmâne intactã, receptorii sãi posedã imunitate naturalã. Dovadã, între altele, faptul cã în Franta, între 1988-1995 au apãrut sapte noi traduceri din catrenele sale, iar la noi între 1993-2001 au apãrut încã trei editii ale versiunii publicatã prima oarã in 1969, editie reluatã în 1979.
 Cum se explicã acest veritabil fenomen, încât s-a putut spune cã Omar Khayyam este cel mai tradus si cel mai citit poet din lume?
*
Cine este Omar Khayyam? Desi sunt sigur cã multi dintre dvs cunoasteti catrenele sale, permite-ti-mi sã reamintesc unele date. Khayyam s-a nãscut la Nisapur, în provincia Korasan din nord-estul Iranului, si, dupã date mai recente, a trãit între 1048-1131. Era fiul unui fabricant de corturi, - khayyam în limba persanã, Omar, însusindu-si acest pseudonim în onoarea tatãlui sãu. Dupã studii vaste si temeinice în diverse domenii, devine un adevãrat encicloped al vremii sale, si anume,  cunoscãtor profund al filozofiei antice grecesti, medic, fizician, matematician, (a creat teoreme, pentru unele din ele dezlegarea fiind posibilã doar în vremea noastrã), astronom - în care calitate a condus echipa de opt astronomi care a reformat calendarul musulman, acesta fiind mai corect decât cel gregorian, efectuat cu cinci secole mai tîrziu. În partea a doua a vietii îsi va fructifica si chemarea poeticã. Astfel, poezie a scris dupã o lungã experientã a cunoasterii si a vietii. Pentru a se  exprima, a folosit catrenul, rubaiyatul, (rubai în limba arabã însemneazã patru), micropoem de origine popularã, foarte utilizat în Iran, din cauza posibilitãtii de a concentra în patru versuri un adevãr esential.
 Pânã la mijlocul veacului trecut Omar Khayyam a fost cunoscut numai ca filozof si ca matematician. Poezia sa a trãit în cercul restrâns al câtorva cunoscãtori. Dar, odatã cu prima tãlmâcire europeanã a rubaiyatelor, fãcutã de englezul Edward Fitzgerald în 1859, poetul pune în umbrã pe savant.
 Cãrui fapt se datoreazã prestigiosul destin al Catrenelor?
 În primul rând, aceste catrene nu sînt opera unui creator care sã fi fost exclusiv poet si care, în acest caz, ar fi putut privi viata pur contemplativ sau cu o nuantã de gratuitate ori cochetãrie literarã, ci sunt creatia unui om de stiintã, a unui cercetãtor pasionat si avizat al universului. Faptul acesta conferã o gravitate particularã meditatiilor sale poetice
 Fiind un profund cugetãtor, si cum marea poezie este prin definitie metafizicã, creatia liricã a lui Khayyam s-a bucurat de ambele valente: sensibilitatea poeticã si zborul gândirii, astfel cã lirica sa solicitã atât emotia inimii cât si emotia intelectului. Astfel, viziunea poetico-metafizicã i-a îngãduit lui Omar Khayyam sã concentreze în rubaiyatele sale adevãruri fundamentale ale destinului omenesc. De aici forta extraordinarã a liricii sale.
 
 Care sunt adevãrurile esentiale ale conditiei umane? Ontologic - marea trecere, suferinta, moartea ; gnoseologic - faptul cã nu stim si nu vom sti niciodatã nimic - si anume, nu stim ce suntem, de unde venim si încotro vom pleca, cele teri întrebãri pe care si le pune si Paul Gauguin în celebrul sãu tablou testamentar. Dar aceste dramatice adevãruri sunt  spuse într-un limbaj plin de gratie si parfum oriental, îmbrãcate într-un grai de cea mai elevatã vibratie, de cea mai delicatã simtire, de cea mai rafinatã gândire. Din punct de vedere uman, tot ce se afirmã în Catrenele sale este absolut adevãrat, absolut semnificativ. Khayyam nu se pierde în speculatii filozofice sterile (pe vremea ceea în E.M european scolastica devenise celebrã în astfel de discutii goale, precum: câti draci încap pe vârful unui ac, ce sex au îngerii ori în ce limbã a vorbit Dumnezeu cu Adam?); de asemenea Khayyam nu se pierde nici în dantelãrii stilistice, specifice poeziei persane, care pot dilua întelesul esential al catrenului. În schimb, haina cugetãrii este fãcutã din substantã concretã, pãmânteascã : adevãrat encicloped si al senzatiilor, la fel ca Charles Baudelaire, - autorul celebrelor "Corespunderi", lirica sa respirã parfumul florilor, al rozelor în primul rând (simbolul principiului feminin la persani), vibreazã de cântecul harfei, al lãutei si al privighetorii (simbol al principiului masculin), soarbe vinul uitãrii de sine, mângâie chipul si torsul unei iubite, în timp ce ochii se bucurã de întreaga frumusete a lumii, toate concentrate în clipa preschimbatã în fiintare absolutã, în strop de vesnicie.
 Aici stã secretul liricii lui Omar Khayyam: vorbeste simplu, direct si fermecãtor despre pãtimirea noastrã cea de toate zilele si ne îndeamnã neîncetat la detasare si umplerea clipei pânã la exces cu putina bucurie pe care ne-o oferã acest scurt rãgaz care este viata.
 Ceea ce te uimeste îndeosebi este caracterul surprinzãtor de modern al sensibilitãtii si gândirii sale. Putini creatori îl egaleazã în ceea ce priveste rafinamentul mintii si profunzimea concluziilor filozofice asupra conditiei umane, asupra limitelor cunoasterii si bucuriei omenesti. Te frapeazã, de asemenea, îndrãzneala conceptiilor sale într-o epocã de maximã înflorire a dogmatismului musulman. S-a spus, pe drept cuvânt, cã în Europa Evului Mediu ar fi fost ars pe rug. În Persia, pentru a scãpa de persecutii, Khayyam a fost obligat sã facã pelerinaj la Mecca.

Ce m-a fãcut - sã transpun în româneste pe Omar Khayyam ? Înainte de a rãspunde la aceastã întrebare, precizez cã am denumit transpunerea noastrã versiune si nu traducere, pentru cã nu este vorba de o traducere cuvânt cu cuvânt, ci sens cu sens. Transpunerea într-o altã limbã trebuie sã fie o creatie, o nouã operã. Aceasta am încercat sã fac. Am dorit ca poezia khayyamicã sã sune ca si cum ar fi fost scrisã direct în româneste. Nu stiu cât am reusit, dar trebuie sã spun cã o traducere idealã te face sã regreti ca nu cunosti textul în original si - totodatã - sã nu  regreti ca nu cunosti originalul.
 Revenind la întrebare : motivul principal al tãlmãcirii a fost sã comunic bucuria, pe care mi-a procurat-o rubaiyatele. De fapt, îngãduit-mi sã precizez cã acesta a fost motivul diverselor mele publicatii: m-am considerat dator sã transmit si altora încântarea primitã  de la Eminescu, Tagore, Rilke, Hafiz etc. Iar, în ce priveste Khayyam, un alt motiv, foarte important: m-am simtit dator sã repar o impietate, o gravã gresealã a unor traduceri apãrute între timp, si care transformaserã pe autorul rubaiyatelor într-un petrecãret de rând, un betiv ordinar, utilizându-se nu rare ori un limbaj vulgar, incompatibil cu aristocratia gândirii si simtirii marelui poet ; am vrut deci sã restitui liricii sale eleganta, finetea, delicatetea, altitudinea sensibilitãtii si a cugetãrii.

Prima editie a versiunii noastre continea 170 de catrene, editia a cincea, 275. Recent,  am tradus încã 130 de rubaiyate si intentionãm sã publicãm o nouã editie. Mentionãm ca la a patra editie am adus o inovatie, si anume, pentru o mai bunã receptare a catrenelor, le-am împãrtit dupã tematicã pe care am explicat-o într-o a doua prefatã. În cele ce urmeazã, în parcurgerea liricii lui Khayyam ne vom ghida dupã aceastã grupare, iar exemplificãrile le vom lua mai ales din catrenele nou traduse.
 
I. Autoportret
În primul grupaj am reunit catrene în care poetul din Nishãpur îsi creioneazã profilul spiritual de liber-cugetãtor. Khayyam nu credea nici în zei nici în pretentiile nelimitate ale stiintei. El opunea dispretul sãu "savantilor si metafizicienilor care fãceau afirmatii pe un ton autoritar despre lucruri pe care le ignorau”, scrie Charles Grolleau. Poezia sa este "o reactie a spiritelor obosite de minciunã”.
 Luciditatea sa  neconcesivã se desprinde pe fondul unui dogmatism religios la fel de neconcesiv, de unde rezultã înalta sa demnitate intelectualã. O supraconstiintã plasându-se extramundan si meditând, pe de o parte,  asupra valorii unei conditii ontice în care omul este strãin; un strãin condamnat la necunoastere, la neliniste si suferintã, si condamnat la moarte încã de la nastere; si, pe de altã parte, cugetând asupra modalitãtii de implicare a înteleptului în jocul destinal uman. Însingurat - ca orice spirit superior, Omar Khayyam rãmâne mereu conform cu el însusi, în izolarea sa princiarã: "Îmi apartin, pricepeti? Si sunt ceea ce sunt!”
 Un om prin lume trece. El nu e musulman.
 Nici infidel nu este. Nu crede-n legi si zei.
 Nu neagã, nu afirmã. Dar vezi în ochii sãi
 Cã nimenea nu este mai trist si mai uman.

 Nu mi-am fãcut vreodatã din rugi sirag de perle
 Ca sã-mi ascund noianul pãcatelor cu ele.
 Nu stiu dacã existã o Milã sau Dreptate,
 Dar totusi nu mi-e teamã: curat am fost în toate.

Si atunci ce rol îsi asumã constiinta poeticã a lui Omar Khayyam?

 Precum din flori parfumul se-naltã-n nesfârsire,
 Asa mã-nalt din cupã deasupra tristei lumi.
 Tu, ce îmbeti cuprinsul, o, rozã, mã îndrumi
 Cu viersul meu sã vindec a omului mâhnire.

 Viata e-o amantã ce-n veci ne va trãda,
 Dar n-o sã mã însele vreodatã cupa mea.
 Din inima-i, iubita oricând o sã m-alunge,
 Dar inima veciei cu versu-o voi strãpunge.

II. Eterna prefacere
Spectacolul vesnicei treceri, al unei deveniri care "nu creeazã decât pentru a distruge”, constituie marele nonsens al conditiei umane si el rãmâne de neînteles pentru orice constiintã axiologicã. Implacabilã, nemiloasã, Eterna Roatã transformã fãptura noastrã într-un pumn de tãrânã cãreia natura, sau un olar, un zidar îi vor da o altã folosintã. Or, acest continuu turnover al ruinãrii si al refacerii pentru o nouã ruinare este o gravã eroare a Creatiei. Cãci, din moment ce s-a nãscut, orice fiintã are dreptul cosmic  la duratã eternã. Cum s-ar putea justifica vreodatã aceastã trãdare a Fiintei?

 Dã-mi cupa si ulciorul! Sã bem, fermecãtoare
 Fãpturã plãmãditã din rouã si eter!
 Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
 De mii de ori schimbat-a în cupe si ulcioare?

 Ascultã! Macii rosii îsi trag rubinul pur
 Din sângele fierbinte al unui împãrat.
 Iar vioreaua-si scoate culoarea de azur
 Din ochi adânci de fatã care-a iubit curat.

 Hain, am spart paharul de-o lespede asearã.
 Dar mi-am întors privirea cu groazã si rusine.
 Si-am auzit din tãndãri mustrarea lui amarã:
 „Am fost asemeni tie, vei fi si tu ca mine”.

 Fii vesel, cãci tristetea o sã dureze pururi!
 Mereu aceleasi stele s-or învârti-n azururi.
 Din cãrãmizi fãcute din trupul tãu, n-ai teamã,
 Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamã.

III. Vanitas vanitatum
Totul este zãdãrnicie, afirmã Khayyam. Suntem simple jucãrii pe care Timpul se amuzã sã le manevreze si apoi sã le sfarme, sã le preschimbe în cenusã spulberatã indefinit de-a lungul eternitãtii. La fel ca si filozofia indianã, Khayyam - considerã cã lumea si noi, "si azi si ieri si mâine” - toate sunt o iluzie. O iluzie încãrcatã de suferintã si urmatã de stingere: "Am venit ca apa si o sã plec ca vântul” - idee reformulatã, între altii, de Goethe: "Suflet al omului, cum te-asemeni cu apa! Destin omenesc, cum te-asemeni cu vântul!” Cã “om, pasãre si floare sunt umbre în abis” si cã existenta este doar o pãrere, "un vis”, iatã o altã idee poeticã pe care o gãsim în lirica universalã de la Pindar si pânã la Shakespeare si Eminescu, acesta afirmând: "...Prin aceastã viatã sã ne trecem ne e scris / Ca visul unei umbre si umbra unui vis.” Iatã rubaiyate din aceastã familie:

 La temelia lumii iluzie-i si vis.
 Iluzia e-a Soartei, iar visul e al tãu.
 Cu vis, cum vei convinge pe-Alah sã schimbe firea,
 Când si-ale noastre visuri temei au amãgirea ?

 Pe când Sublima Roatã cu stelele petrece,
 Si tu cu vin si-ospete petrece-n desfãtare
 Nestiutor ca ele de orice întrebare.
 Cãci în abis ca tine si orice stea va trece.

 Aceastã cupã-ntoarsã, de oameni cer numitã,
 Sub care viata noastrã spre moarte e târâtã,
 Sã nu-i cer ajutorul cu ruga ta, cãci ea
 Se-nvârte fãrã noimã asupra ta si-a mea.

IV. Fatalitatea
Jocul absurd al nedreptului destin rezervat omului si întregii lumi, rãmâne de neclintit. Nimeni nu-i poate schimba cursul, pentru cã din începuturi a fost marcat în substanta lumii tot ce va exista si tot ce se va întâmpla. Binele si rãul sunt absente de pe chipul lumii; deci cele douã criterii care sã judece si sã condamne greseala Primei Zile nu se aflã în formula moralã a universului pentru a fi modulatoarele axiologice ale existentei, ci sunt doar plãsmuiri ale nãdejdii si deznãdejdii omenesti. Adevãrul uman este o "hiperbolã”, o exagerare a mintii care se amãgeste în a lua drept realitate aburul inconsistent al fiintãrii noastre, fantastica, eterna fugã a "umbrelor colorate” care suntem. Surd la durerea lumii, indiferent fatã de ratarea primordialã, "Marele Anonim" asistã la vesnica noastrã pendulare "între miraj si scrum”.

 Dã-mi vin, iubito ! Timpul grãbit citeste-n Carte
 Si vine-o zi când Scrisul pe pagini se încheie.
 Lãsa-vom totu-n urmã si-o sã plecãm departe
 Cu ochii orbi în noapte si-n mâini cu nici o cheie.

 O clipã-n nesfârsirea neantului, si-o clipã
 Din dulcele vietii gustãm - si-apoi, nimic.
 Sus neclintiti stau astrii, iar caravana-n pripã
 Porneste cãtre zorii eternului Nimic.

Home