Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfînt
Si noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pămînt.
Se cunoaste eliberarea sinelui prin extatică erotică exersată
de ritualurile filozofiei tantra si orgia dionisiacă permitînd iesirea
din strîmtul eu si identificarea cu divinitatea.
Regăsim motivul iesirii din sine însusi prin extatica
erotică la diversi poeti, începînd din antichitate si pînă
în modernitate. Dar si în lirica anonimă întîlnim
această temă în exceptională întruchipare poetico-metafizică.
Iată, de pildă, ce se spune într-unul din cîntecele noastre populare:
La fîntîna lui Novac
Se-ntîlneste drag cu drag,
Se sărută pînă zac.
La fîntîna din răzor
Se-ntîlneste dor cu dor
Se sărută pînă mor.
Suind din contopirea fizică, altitudinea metafizică atinsă apare aici ultimă.
Astfel, se observă că nu se întîlnesc două nume, ci două principii:
drag-cu drag, dor-cu dor, – iar însiruirea lor urmăreste logica fenomenologiei
dragostei. Apoi, tot într-o logică, acea a ec-staticei confundării,
ni se spune mai întîi că cei doi sînt atinsi de o boala
sacră, iar apoi intră într-o moarte initiatică – transa finală. Si
mai observăm că întîlnirea are loc la o fîntînă,
izvorul fiind simbolul vesnicului reînceput, acolo unde ne poartă de
fiecare dată transfigurarea erotică.
Ideea eliberării eului prin extatica dragostei apare si
la Eminescu. Iată finalul postumei Ghazel: „Un corp am fost îngemănat
trăind o viată-obscură / Demonic-dulce,... spasmotică, febrilă, / Si sufletele
noastre-atunci de buze atîrnate, / S-au contopit în sărutări,
în desmierdări, în milă, / Parc-am trecut noi amîndoi în
noaptea nefiintei, (s.n.) / Ne-am zugrumat în sărutări, ne-am omorît,
copilă!” Mai sus, sacralizarea si eliberarea metafizică apar foarte expresiv
într-un catren si într-un fragment în proză, unde Eminescu
si-a înăltat extatica iubirii în stele, si mai sus de ele, în
divinitate, pentru a nu fi profanată. Dacă este sublimă afirmatia lui Antoniu
către Cleopatra, din tragedia shakespeareană: „Te voi iubi o vesnicie si
încă o zi”, iar mai înalt suie versul lui Shelley – „Te voi iubi
o vesnicie si mult timp după aceea”, – pe o nouă treaptă se află sublimul
din catrenul eminescian unde apare consubstantierea celor două făpturi, confundate
prin iubire, – cu lumina si cu divinitatea:
Două inimi cînd se-mbină,
Cînd cufund pe tu cu eu
E lumină din lumină,
Dumnezeu din Dumnezeu.
De observat aici miscarea tensională suitoare de la creatură la creator,
la primordialitate. Iar în fragmentul postum (Ms. 2276,II), această
tensiune de contopire cu dumnezeirea atinge o altitudine si un paroxism care
proiectează pe cei doi îndrăgostiti în preziua Facerii, unde
misterul unitătii în dualitate substituie divinitatea: „Suntem spiritul
divin în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte
de creatie... Acest spirit divin eram noi – era amorul... Misterul divin
al vietii sîntem noi – noi în momentul acesta vom purta toată
lumea în inimi... Tu vei lăsa ca umbra unei zile să se eternizeze prin
tine... Ardem... O jertfă infinită marelui spirit”. Această idee apoteotică
ne întîmpină si în universurile lirice la care ne referim
în continuare.
Goethe, în poezia Dor fericit din volumul Divanul Apusean Răsăritean
laudă „moartea în flăcări a viului” din noptile sacre ale dragostei
care ne eliberează printr-o moarte extatică purtînd la înviere:
În nopti sfinte de iubire,
Cînd primit-ai si dai viată,
Un fior străin te prinde,
Facla sens înalt te-nvată.
În întunecata umbră,
Liberat de-a ta sclavie,
Spre-o logodnă mai înaltă
Un dor nou acum te-mbie.
Nu ai teamă de distante,
Fascinat, zbori nesfîrsit,
Pentru-a fi pînă la urmă
Un fluture mistuit.
Cît timp nu întelegi aceasta:
„Mori spre-a deveni”, tu esti
Un biet oaspete obscur
In beznele pămîntesti.
Consumptia în flacără nu înseamnă aneantizare, ci eliberarea
din sclavia actualei formule existentiale pentru a transcende într-o
fiintare superioară, împlinită de o „mai înaltă logodnă”. Este
o aspiratie fascinantă, de neînvins, chiar dacă stii că ea trece prin
extinctia prezentei conditii de a fi, si chiar dacă nu ai cum să cunosti
chipul noului model ontic spre care te îndrepti.
Acesta este adevărul etern pe care trebuie să-l întelegem
pentru a merita fiintarea omenească, afirmă Goethe în finalul poemului:
creatie ca moarte spre devenire, spre înviere pe o treaptă superioară
existentială; totul avînd loc în mistuirea tainică, initiatică
a dragostei, care înseamnă „a primi si a dărui viată”. „Stirb und werde!”
– mori spre-a deveni: cîtă vreme nu întelegi acest suprem adevăr,
rămîi un oaspete nesemnificativ pe întunecatul pămînt.
Numai pătruns de acest adevăr poti intra plin de încîntare în
ciclicitatea perpetuei creatii, a eternei întoarceri.
Pierre-Jean Jouve, închinător în mod esential al eroticii, –
purificată, spiritualizată si absolutizată, văzută ca supremul mister al
lumii si trăită ca o dramă sacră – consideră poezia forta transfiguratoare
a iubirii carnale si energie genezică în stare să creeze pe însusi
Dumnezeu: „Să ard de o dragoste descarnată pe care o cere spiritul, fără
bărbat si fără sotie... Pulsiunile carnale murind trebuie să aibă deschidere
spre noncarnal în versul care rosteste iubirea fără obiect”. Trebuie,
afirmă poetul, să producem „acea transpiratie a sîngelui care este
elevatie la substantele atît de profunde sau de înalte care îsi
au obîrsia în sărmana, frumoasa putere erotică omenească”. „Jouve,
scrie Boisdeffre, conferă poeziei moderne un dublu rol: vindecător si profetic,
deschizînd în lirica franceză un nou drum, cel al luptei între
o sexualitate universală si vointa de depăsire prin mijlocirea poeticului”.
...Tot bunul tău e pentru foamea mea
Mi-e centrul tău mereu dezvăluit
Mereu avea-voi ochiu-ti zugrăvit
Si-a ta prezentă-absentă-o voi avea.
Frumosu-nvinge timpul si-l străpunge
O armă cucereste linistea.
Eu sînt de multă vreme al tău sînge
Si gîndu-ti geamăn si văpaia ta.
Tu victimă îmi esti si-mi esti stăpîn
Ascult dormind cel drag la al meu sîn
Iubita mea mă părăseste-n pisc
Si-acolo sus în moarte eu mă risc.
Făptura si existenta iubitei sînt pentru poet taină mereu în
uimită dezvăluire. Identificarea dintre cei doi este totală prin îngemănarea
sîngelui, a gîndului si a arderii. Stăpînă si victimă în
acelasi timp, iubita îl poartă pe poet pe ultimele creste ale transei,
de unde se hazardează în moartea ec-statică.
Căci transfigurarea este atît năzuinta cît
si misiunea poetului. Poetului i se cere să facă supreme miracole: să reunească
risipitele lumi astrale si divine într-un monism imuabil; să pună capăt
fortei distructive a mortii contrariind si înfăptuind transubstantierea
elementelor; să facă focul cu lacrimi; si mai presus de toate, să refacă
Unitatea Primordială, virginală, sfărîmînd pluralitatea, dispersia
infinită care a avut loc odată cu iesirea din neexprimat a Unului, odată
cu manifestarea nemanifestatului Ajun. Si prin aceiasi miraculoasă putere
genezică să reinventeze totul din neantul originar; iar pentru ca să fie
depăsită amenintarea destrămării de către timpul măcinant, totul să fie numai
viitor, un viitor neajuns nicicînd de trecut si ale cărui clipe nu
sînt extrase din nici o vesnicie străină. Acest lucru, depăsind „fada
plăcere” si îmbinînd bezna cu iubirea într-o mistuire care
face să dispară orice obiect, orice întruchipare. În felul acesta
geniul se autojertfeste: „Génie ! est c'est pourquoi justement massacré”.
Precum arătam mai sus, Jouve afirmă că forta
poeziei merge pînă la a a crea si a se confunda cu divinitatea: „Orice
poezie este în Dumnezeu. / Fără această ambitie de înger, / Si
fără această umilintă de arhanghel si izvodirea de către om / A acordurilor
dintre numerele timpului si taina luminii, – / Versurile nu ar fi decît
jocul arsicelor mortii. / Orice poem are pe Dumnezeu martor si inimă si adevărat
receptacol, / Orice cînt este substantă în Dumnezeu, si chiar
dacă Dumnezeu este absent: / Armonie cu torentul de disonantă în orhestră,
/ Strigăt exultînd de bucurie al universului în adoratoare sa
călătorie”.
Poezia este Dumnezeu însusi. El renaste pururi
din armonia dezvoltată de poem care împacă disonantele multiplicitătii
si devine un imn al evlaviei, un strigăt de bucurie al metamorfozei creînd
din mers pe Dumnezeu din această adorare, idee care constituie leitmotiv
si al liricii metafizice a lui Rabindranath Tagore, unde se afirmă că Dumnezeu
are nevoie de poet pentru a-l reinstala mereu si mereu în propria sa
prezentă.
Martor si miez al experientei poetice, cu ajutorul acestei
experiente poetul reface unitatea dintre numerele vremuirii si misterul luminii
dintîi, risipa divizării topindu-se în indiviziunea originară.
Ambitia de înger însemnează vointa de purificare absolută a existentei,
de spiritualizare, fără de care versurile s-ar reduce la un joc anost de
surcele.
În felul acesta, Timpul uman se face vesnicie,
adică „memorie si muzică”; pentru că „esenta ajunge la Dumnezeu în
grai de unde”, în grai de muzică, idee poetică amintind filozofia lui
Henri Bergson. Jouve formulează o idee foarte originală, conform căreia vesnicia
este făcută pentru timpul uman;
Pentru acest Timp este vesnicia
Luminoasa vesnicie ale cărei buze sînt deschise
Pentru muntii de rară tinerete si încrustati
în cer
Precum o idee clară în miezul unui safir
Dincolo de minuscula agitatie a mortii în
fata templului memoriei;
Lumina vesniciei cu buzele pururea deschise...
Vesnicia, o ! buză deschisă,
Întoarcere eternă la preacuratul suflet străin.
Si totusi drama iubirii rămîne: desi îmbrătisăm frumosul trup,
desi contopirea are loc, frumusetea rămîne o taină de neatins, la fel
cum de neatins este si misterul dragostei: „O, frumusete, inalterabilă, de
nedeslusit, / Armonie în absurd infinit si mîndră si vibrînd...
Îngustă materie a tainelor, pe care nici un fin amant al misterelor
nu a avut vreodată puterea de a o învinge... Ai fost numită vesnicie
si nu ai fost întîlnită niciodată într-o zi de nemuritoare
dragoste...”. Dar, dintr-o vastă confuzie, din carnea răvăsită de furtună,
dintr-o „ruină înaripată”- trepte ale extaticei dragostei – poetul
preschimbă mistuirea într-o evadare din însusi „templul surd
al mortii”. Pentru că, în afară de vietuirea intensitătii si de pierderea
de sine în extaz, care ne apartin, totul rămîne captiv în
indescifrabil: „Suntem unde nu sîntem si spunem cea ce nu cunoastem”.
Singur printre singurateci,
Poetul nu spune toată viata decît un singur
cuvînt
Cînd izbuteste să-l scoată din pecetluirea de către
furtuni
Să-l salveze de înaltele tentatii
Si să-l simtă mai departe de toate trădările.
Să-l rostească în mijlocul a mii de naufragii,
Să-l spună si să piară prin spus
Pentru acel unic cuvînt de glorie fără ecou
Al iubirii de copil, cea mai caldă dintre iubiri.
Prin acel cuvînt unic, poetul, jertfit de rostirea lui, capătă puteri
taumaturgice putînd preschimba „mlastinile existentei în granit
plîngînd de vesnicie”, iar moartea într-o „primăvară de
timp sălbatic ce poate măsura în mod unic fiinta într-o clipă
unică”: aceeasi idee a reînceperii existentei din prierul originar,
din Ajunul Creatiei si instalarea ei într-un prezent inalterabil, atemporal.
După publicarea unor volume de poezii scrise sub zodia luminoasă a lui Al.
Vlahută, Vasile Voiculescu suie brusc la polul dionisiac prin volumul apărut
postum Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducerea
imaginară a lui Vasile Voiculescu. Asa cum remarca Perpessicius, juxtapunerea
celor doi V ai poetului (V.V.) dau un W, adică prenumele marelui dramaturg
– Will. În cele nouăzeci de sonete, numerotate în continuarea
celor 154 shakespeariene, nu este vorba de o imitatie, ci de un „omagiu smerit”
de o puternică originalitate adus „divinului brit”, cum l-a numit Eminescu
pe autorul lui Hamlet.
Într-o revărsare subintrantă de splendori lirice,
de mistuiri carnale si zboruri metafizice, Sonetele lui Voiculescu oficiază
liturghia cosmică a dragostei incandescente, care, pentru autor, este unica
sansă a omului de a deveni nemuritor. Poetul se consideră cu atît mai
mult alesul acestei sacre chemări, cu cît în el arde focul originar,
frate cu focul astral, aprins la facerea lumii.
Este o însusire de exceptie să poti transmuta,
– la înaltă temperatură poetică -, cea mai necenzurată dogoare a simturilor,
erotica lubrică chiar, în valori spirituale, în irizări eterice,
în energie cosmogenică primordială.
Pentru Voiculescu femeia este capodopera absolută
(„În toată-a ei făptură nu e nici o gresală”) a lui Dumnezeu – Supremul
Poet. Si a modelat-o măiastru, începînd cu ochii care sînt
rima cerului, cu buzele – rima trandafiriei aurore si sfîrsind cu coapsele
suverane, astfel că întreaga făptură a iubitei închide si deschide
un „orizont al slavei”, înteleasă atît ca boltă cerească, precum
si ca înăltare sublimă:
Îti scriu sonete... rîvnă pitică si desartă,
Cînd tu esti întruparea celui mai pur sonet
!
Nu te-a făcut natura; ci, în suprema-i artă,
Chiar Cel Etern te scrise cu mîna de poet.
Ce-adînc rimează-ti ochii cu cerul vast de vară,
Si buzele sînt rima suavei aurori,
Iar duhul, panoplie de foc, fără povară,
Stă-n carnea cu lumina asisderea surori...
Cum se mlădie versul grumazului, răsare
Un istm de frumusete, să lege-n armonii
Nemuritoarea strofă a pieptului, din care
Ies brate-ngemănate ca două melodii:
Si-un orizont de slavă în tine-nchizi si iei
Cu glorioase coapse sonetul cînd închei.
Virtutea transfiguratoare a eternului feminin – „esentă a minunii” – constituie
leitmotivul principal al Sonetelor: „... esti numai azur, rodesti sirene
/ Din spumele-ti de patimi se zămislesc mari zei”... Faptură divină, iubita
domină si exorcizează maleficul – fiind
... una din acele înfăptuiri eterne
Ce iadului se smulge cu-o batere de-aripă.
Domesticesti veninul, pui patimile-n fiare.
Strunesti în voie răul supus puterii tale.
Si-nlăntuite-n cusca din coltul tău cu fiare,
Te joci cu cele sapte păcate capitale.
Femeia nu mai este Eva care a initiat primul păcat, fapt ce ne-a costat nemurirea,
ci prin carnea ei aflată în „înaltă ipostază” redobîndim
perenitatea pierdută. Iar iubirea este geniu care stie să croiască „zboruri
albastre”, mereu tinere, „peste un noroi bătrîn”. Ea este sămînta
vesniciei în carnal. Forta ei cosmică, demiurgică, creează iluminata
poezie existentială a omului.
Asteptată din vesnicie, întîlnirea iubitei,
este momentul final apoteotic al transmigratiei, este ultima viată a poetului
care se deschide acum către vesnicie. Poetul este etern pentru că, iubind,
s-a născut înainte de moarte, în acea dimineată a lumii cînd
au apărut prototiparele supratemporale si „fără nume”. Îmbrătisarea
transformă taina cărnii în spirit, si în felul acesta cei doi
se întorc la începuturi: „Înaltă-ti suflul, duhul... si
dă-mi acel sărut / Care-a-nceput pe gura celui făr'de-nceput”. Este ca si
cum două principii supreme s-au desprins în ziua întîia
– yang si yin-, si au coborît să experimenteze iubirea transfigurantă
pe pămînt. Perechea este „poruncă sacră” pentru a restabili, printr-o
suavă lege, Indiviziunea Primordială, jertfirea astrală sărbătorind această
întoarcere, regăsire si reconfundare ultimă:
Stiu si voiesc; aceasta mi-e ultima viată...
Nu mai renasc de-acuma, căci, iată, te-am găsit.
Deschizi eternitatea: în pacea ei măreată
Se-ncheie rătăcirea-mi c-un glorios sfîrsit...
Sunt mai bătrîn ca moartea; născut mai înainte
Ca stricătoarea-i umbră să fi intrat în lume,
Am supt nemuritorul sîn al iubirii sfinte,
În rînd cu Arhetipii fără de veac, nici nume...
Dă-mi mîna, nu-i nevoie de-aripi... O-mbrătisare:
Misterioasa carne se face duh în noi;
De dincolo de ceruri se-ntinde-o asteptare,
Perechea cea pierdută să vie înapoi...
Ce astri, sus acolo, cad jertfă împlinirii,
Junghiati pentru ospătul de foc al
regăsirii ?
Miraculoasa metamorfoză a cărnii în duh ne deschide calea extremei
eliberări: pierderea în fără de nume, urmată de contopirea cu Totalitatea
universală: „Eu dezbrăcat de mine, universal dispar”; această confundare
este cu atît mai lesne, cu cît inima este lăcasul nemuririi,
este dumnezeul din noi: „În inimă-mi ascunsă stă slova nemuririi /
Si-o scriu cu diamantul caratelor iubirii...”.
Alături de lumina creată-n empireu
Iubirea fu o nouă lumină pentru lume.
De-atuncea fiecare-n opaitu-i de hume
O poate-aprinde singur, el însusi Dumnezeu.
Si totusi. Misterul dragostei rămîne de nepătruns. Desi ni se pare
că se află lîngă noi, în noi, iubirea se află mereu dincolo de
noi: „Oricît ar fi fătisă, iubirea-i tot o taină. / Ne vizitează-aicea,
dar stă în altă parte”. Si în nedezlegat mister se petrec toate
miracolele dragostei: „Noi cu-o îmbrătisare rodim eternitate”. Dar
supremul miracol, suprema magie cerească este transfigurarea tinei, a cărnii:
Cu nobila virtute nu ne culcăm... fugim:
Cum poti să strîngi în brate un stîlp
de diamante ?...
... Ci-n pat urcăm păcatul, amanti mlădii si-amante.
Transfigurati de-un fulger de vitii, dăm lumină,
Si dintr-o curtezană croim usor o sfîntă:
Iubirea-i scurta noapte în care totul cîntă...
... Mocirla cărnii noastre răsfrînge cer si stele
Plecati să le culegem în ea ne scufundăm.
Dulcea alchimie a dragostei transformă „gunoiul” în crini, în
azur, în vis, iar viciul devine virtute. Iubind, cuvîntul devine
o fecioară care îsi dă virginitatea „doar mirelui, poetul, si scrisul
e o nuntă”.
Iubirea si poezia sacralizează. Poetul poartă mistuirea
dragostei pînă la lacrimă, durerea conferindu-i suprema certitudine:
„Fidelă, – niciodată durerea nu ne minte... Să stoarcem nemuririi si artei
lacrimi...”. Doar sfîsiată, inima devine nepieritoare. Iubirea este
sfîntă pentru că ne înaltă la lumina eternelor dureri; acolo
păcatul nu are acces „nici ca gînd, si viciul nu suie nici în
închipuire”. Sacre sînt intensitătile avare, sacre torturile
neîmpăcatelor arderi, încordările spre aiurea, fulgerările extatice
ale înlăntuirilor. Si astfel, „în spatiul durerii te caut neîmpăcat”.
Si la extrema durerii apare moartea: moartea initiatică; pentru că iubirea
ne mistuie pînă ce devine spaimă, extinctie, dar pentru a reîncepe
în tine, dar dincolo de tine, altfel lumea – preschimbată în
substantă de inefabil. Dragostea
... trebuie-nfruntată cu spaimă, ca o moarte...
Căci ea, ca să pătrundă, îti sparge-alcătuirea,
Preface în genune, lăuntrul tău anume
Ca să încapă-acolo, cu ea, întreaga
lume.
Apoteoza iubirii, suprema ei împlinire este reîntoarcerea extatică
în curătia neînceputului. Cei doi, îngenunchiati în
divină voluptate, se întorc din lumea secundă la „pura-ntîietate”,
în sfera Ideilor pure, a Principiilor matriciale. Acest lucru este
cu putintă pentru că poetul a trăit tot timpul printre semnificatii: dincolo
de plăcere, el a rîvnit visul neîmplinit al desăvîrsirii;
a sfintit iubirea prin proiectarea ei pe fundalul vesniciei. Poezia si Iubirea,
ea însăsi cea mai elevată, nemuritoare poezie a vietii omenesti, instituie
un prezent etern, un aici si acum absolut: Vesnicul este tăinuit în
strîmtul cuprins al clipei. Verbul este smuls unui cer transcendent
de dincolo de fire, astfel că fiecare vers dăruit iubitei, iubirii, este
un germen al nemuririi:
Sămînta nemuririi, iubite, e cuvîntul,
Eternul se ascunde sub coaja unei clipe...
... A fost de-ajuns un nume, al tău, sol dezrobirii,
S-au spart si veac si lume; tinut prizonier,
A izbucnit din tăndări, viu vulturul iubirii,
Cu ghearele-i de aur să ne răpească-n cer.
Cine ne puse-n suflet aceste magici chei ?
Egali în frumusete si-n genii de o seamă,
Am descuiat tărîmul eternelor idei;
Supremelor matrite redati, care ne cheamă
Din formele căderii la pura-ntîitete,
Să ne topim în alba, zeiasca
voluptate. -
... în voluptatea inexprimabilului, a indefinisabilui, a fără-de-numelui.
Sonetele lui Vasile Voiculescu constituie una din piscurile poeziei
universale, celebrînd în elanuri metafizice si în exprimări
unice supremul sentiment cathartic prin care omul se poate mîntui ontologic
de efemeritate si de dehiscenta eu/celălalt, eu/noneu, prin care Dumnezeu
a început aventura Creatiei. A initiat-o din iubire si i-a dat sansa
eliberării tot prin iubire.