POEZIE SI SUFLET
George POPA
Răspunsul
participational, vibrant al interioritătii noastre la solicitările lumii
din jur, începînd cu propriul trup, străinul care ne găzduieste,
trecînd prin nenumăratele lucruri si sfîrsind cu marele univers,
constituie sufletul – constiinta noastră cognitivă si valorizantă. Rimbaud
vorbea de „cei trei magi”: inima, sufletul si spiritul. De obicei însă,
pentru poet, inima se confundă cu sufletul. Astfel, în Peste vîrfuri,
Eminescu vorbeste în strofa a doua despre suflet, iar în strofa
ultimă evocă inima. Iar Rilke, pentru ideea de suflet utilizează de cele
mai multe ori cuvîntul Herz (inimă), si nu Seele (suflet).
Cînd se vorbeste despre relatia poezie-suflet, de regulă referirea are loc la felul în care se răsfrînge, capătă expresie într-un poem o anumită stare sufletească a poetului, ca răspuns fie la o solicitare din afară, fie lăuntrică.
Prima ipostază apare, de pildă, în poemul baudelairean, Călătorie spre Cythera:„În insula ta, Venus, atîta am găsit: / Un streang în care atîrna chipul meu. / O, Doamne, dă-mi puterea si curajul / Să-mi contemplu inima si trupul fără dezgust". Acelasi model de raport în poezia lui Paul Valéry, Rodiile:
O rodii dure-ntredeschise
De-al sîmburilor tari preaplin,
În voi văd frunti cu har divin
Plesnind de avîntate vise.
Imaginea rodiilor, a căror coajă se frînge datorită excesului de potential genezic acumulat în sînul lor, induce poetului simbolica momentului haric al creatiei. Sub presiunea acelor ascunse acumulări de experiente solare„îndurate" de inima si spiritul creatorului, la un moment dat, pietrele rare ale poemului irump, se revarsă invocate de o magie de neînvins, de necesitatea logosului de a se manifesta. Trei trepte se interconditionează în progresivă sublimare: ruptura luminoasă a trupului carnal al rodiei, sufletul vizionar al poetului, căruia îi dă nastere secreta alcătuire a rodiei, si visul către care se înaltă acum acest suflet în momentul luminoase sfîsieri.„Această luminoasă ruptură/ Cheamă la vis un suflet pe care l-am avut / Despre secreta sa arhitectură". Această sfîsiere se preschimbă într-o revelatie a actului creatiei. Nu este însă vorba de un act pur cognitiv, ci de întemeierea unei fiintări decantată pînă la extrema visului pur.
Cea de a doua ipostază – răspunsul la o solicitare interioară apare, de pildă, în poezia lui Eminescu, Lacul, care reflectă solitudinea poetului asteptîndu-si zadarnic iubita. Lirica lui George Bacovia este o expresie a sentimentului profund dezolant al descompunerii universale, stare sufletească structurală poetului, prin care acesta reactionează la spectacolul firii:
De-atîtea nopti aud plouînd
Aud materia plîngînd...
Sînt singur, si mă duce-un gînd
Spre locuintele lacustre.
......................................
Tălăngile, trist
Tot sună dogit...
Si tare-i tîrziu
Si n-am mai murit...
Iată cum confirmă Hölderlin aceasta dublă relatie a sufletului:„Sentimentul nu se exprimă direct... poemul trebuie să tîsnească din viată si din realitatea poetică, a universului si a sufletului personal al poetului. În cazul cînd lucrurile nu au loc astfel, nimic nu este vreodată de veritabilă autenticitate, nimic nu poate dealtminteri să fie înteles si nici dotat cu viată dacă noi nu putem transmite propria noastră sensibilitate, propriul nostru suflet la o materie străină, analogică"(s.n.).
Relatia poezie-suflet structurează spatiile axiologice în Luceafărul. Dimensiunile spatiilor sufletesti sînt metaforizate de structuri ale spatiului fizic: un spatiu strîmt, un„ungher" defineste sufletul mărunt al pajului; spatiul„înaltelor bolti" defineste spatiul năzuintei fetei de împărat către o făptură cerească; infinitul parcurs în coborîrile sale si mai ales în drumul către Dumnezeu metaforizează insatiabilul dor de iubire al lui Hyperion; iar nespatiul si netimpul, acel dincolo unde„nu este ochi spre a cunoaste", simbolizează abisalul de neatins al divinitătii.
Totusi, în capodopera eminesciană nu este vorba de o simbolică avînd mers doar de la personaj la spatiul extern care îl defineste; ci spatiul respectiv din afară capătă el însusi suflet care se conjugă cu structura spatiului lăuntric al personajelor. Asa cum vom vedea si din exemplificările de mai jos, un poem constituie o sinteză de„suflete" care se întrepotentează .
În poezia Peste vîrfuri (Spatiul poetic eminescian, Junimea,1983), am identificat prototipul unei fenomenologii a spatiului poetic particulară liricii lui Eminescu, fenomenologie constînd în acest poem din punerea în dinamică a orizontului fizic extern cu ajutorul a două ordine de miscări, si anume: miscarea unor elemente ale naturii – lunecarea lunii pe cer si tremurul funzelor codrului – după care intervine o miscare muzicală – sunetul de corn. Aceste miscări, mai cu seamă glasul cornului, sînt chemate să transforme spatiul naturii în spatii lăuntrice, lucru lesne de înfăptuit deoarece sufletul este prin excelentă miscare pură, vibratie emotională. În alte poezii, precum La steaua, miscarea ce intervine în convertirea spatiului exterior în spatii ale sufletului apartine luminii.
În Peste vîrfuri se interferează si se contopesc trei ordine de suflete: sufletul naturii, sufletul muzicii si sufletul poetului. Sinteza lor o realizează sufletul prozodic al poemului la care contribuie armonicele sale, – ritmul si rima, dar mai cu seamă melodicitatea, eufonia exceptională a versurilor, în acea tonalitate melancolică, dulce-dureroasă a dorului, specifică viziunii autorului Luceafărului si care îsi atinge aici una din culminatiile sale expresive. Suflul muzical al poemului constituie aripile cu ajutorul cărora sufletul poetului, contopit cu sufletul (muzical) al lumii se pierde dincolo de el însusi – prin voluptatea mortii intiatice – într-o beatitudine fără de nume:
Mai departe, mai departe
Mai încet, tot mai încet
Sufletu-mi nemîngîiet
Îndulcind cu dor de moarte.
Armonia, sufletul versului eminescian, este o adevărată conjuratie magică la care participă, alături de vibratia eufonică a cuvintelor si a întîlnirilor dintre ele, – ritmicitatea complementară sau contrapunctică dintre sensuri, ritmicitatea suflet-natură, totul realizînd un continuum, un elan neîntrerupt al integralitătii universale captat nemijlocit de receptivitatea noastră poetică si creîndu-ne astfel un suflet poetic. Acest suflet era însă latent, astepta doar să fie trezit, actualizat, dat fiind faptul că receptivitatea pentru muzică si armonie sînt structurale interioritătii omenesti.
În poemul Comuniune are loc o fenomenologie inversă celei din Peste vîrfuri. Sufletul poetului, metaforizat de o fată cîntînd la pian, este cel care cheamă cu ajutorul muzicii sufletul lumii, devenit si el muzică pură prin schimbul de suflete:
Sufletul Anei umblă pe clape
sufletul lumii vine pe ape
chemat de clape chemat aproape
sufletul lumii trece pe clape
sufletul Anei joacă pe ape
fără cuprins pe-albastrele ape...
Si aici are loc pierderea de sine în inefabil a sufletului poetului, factorul de transfer fiind dansul initiatic al confundării cu sufletul lumii, dans petrecut în infinit si purtînd în indefinisabil. Totul este undă – muzica, dansul, apele, elemente întreconvertindu-se într-o miscare unificatoare cosmică, la sinteză contribuind decisiv si sufletul muzical al versurilor. Se adaugă efectul monorimei, care constituie o onomatopee a clipocitului undelor, a neîncetatei miscări a apelor cosmice, fenomenologie la care ia parte si jocul clapelor albe sub degetele Anei. Sufletul acesteia – sufletul poetului – se infinizează pe fundalul nemărginirii albastre al apelor.
Dar universul, care mereu se autocreează, neîncetat izvorăste din el însusi – cum ar putea încăpea în interioritatea noastră cînd sufletul, prin risipa sa arteziană de uimire a văzului si auzului, se află si el în perpetuă, grăbită schimbare?„Priviri si auz: / risipă uimită / de stele-nmiită. / O, 'naltul havuz! // Prea mult univers / si noi prea putin. / Cum pot ca să-l tin / pe suflet – din mers ?" (Prea mult univers).
Un aspect particular al transferului de suflet are loc în poezia lui Lucian Blaga, Amurg de toamnă. „Tristetea metafizică" indusă poetului de spectacolul destrămării autumnale, la care se adaugă momentul asfintitului, capătă o intensă acutizare în clipa cînd una din ultimele raze ale soarelui în agonie atingînd o frunză, aceasta, devitalizată, cade sub greutatea razei :
... O rază
ce vine în goană din apus
si-adună aripile si se lasă tremurînd
pe-o frunză;
dar prea e grea povara
si frunza cade.
Sufletul rănit al naturii si razele muribunde ale asfintitului induc poetului un suflet vulnerabil, de extremă sensibilitate, geamăn cu frunza palidă si fragilă a toamnei, suflet pe care vrea să si-l ascundă cît mai afund, pentru ca să nu se prăbusească si el:
O, sufletul !
Să mi-l ascund mai bine-n piept
si mai adînc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină.
S-ar prăbusi.
E toamnă.
Spre deosebire de cele două poeme discutate mai sus, aici nu două stări sufletesti în beatitudine îsi fac schimb, ci spaima, stare dramatică văzută si de astă dată la dimensiuni cosmice.
În poemul lui Paul Verlaine, Chanson d'automne, acelasi suflet agonic al toamnei, întruchipat de frunza moartă, constituie simbolul tristetii, a dezrădăcinării ontice:
Al toamnei lin,
Prelung suspin
Ca de vioară
Răneste greu
Sufletul meu
Si mă-nfioară.
Greu răsuflînd
Si palid, cînd
Ora se frînge,
Prin gînd se-nsir
Vechi amintiri
Si-inima-mi plînge.
Si-atunci mă duc
C-un vînt năuc
Care mă poartă
De ici-colea
Asemeni ca
Pe-o frunză moartă.
Un poem al gheisei O-Sen (1745-1780), Mîini aprinse ard în noapte, concentrează virtuti picturale si metafizice intim interconditionîndu-se pentru a înscrie un univers de extremă delicatete al suferintei sufletesti:
Mîini aprinse ard în noapte
prelungiri de flăcări albe,
ard cu stelele,
trezite¬ depărtări
dumnezeieste
tremură, se-nvălmăsesc,
rugă pentru domnul lor.
Stele cad,
cer, lacrimi, aer.
Discul lunii obosit.
(trad. Violeta Zamfirescu)
Sufletul poetei induce un suflet lumii, iar acesta, la rîndul său, participă la suferinta mistică a gheisei. Mîinile fervorii, ale mistuirii sufletesti, îsi proiectează solitare pe fondul nocturn tremurul de flacără al iubirii înăltînd cerului fierbinte rugă. Si, iată, aceste văpăi ale mîinilor în rugăciune trezesc„dumnezeieste” stelele. Aprinse în azurul sumbru de rugăciunea gheisei si înfiorate de sfînta evlavie, astrii îsi îngemănează casta ardere cu „flăcările" mîinilor.
Chemarea este însă nelinistită, asteptarea dureroasă, – durere si neliniste care, iradiind infinit, se transformă în suferintă universală; din acest, motiv, stelele cad si, sfărîmîndu-se, se preschimbă în lacrimi. Văzduhul iradiază o nesfîrsită tristete, cerul sîngerează alb cu stele si lacrimi. Luna însăsi este un imens duh alb obosit.
În cele patru spatii poetice analizate, puse în tensiune – fie de voluptatea dureroasă a dorului, fie de cîntul magic invocînd sufletul universal, fie de extrema sensibilitate a sufletului la suferintă, fie de ruga mistică dureroasă, – pluteste însusi duhul poemului, sufletul cîntului: inefabilul cel mai sublimat. Astfel, sufletul poetului pleacă indefinit în el însusi, în enstatica poetică izbăvitoare. Aceeasi sansă eliberatoare este oferită si acelui cititor a cărui interioritate este dotată cu deschidere potentială spre a deveni geamăn cu sufletul poemului. În felul acesta, poemul devine„spatiul" unei stări de gratie, si anume un suflet unde o alchimie inefabilă solidarizează si contopeste în aceeasi tonalitate sufletul poetului, sufletul universal si sufletul lectorului.
Notă. Cu exceptia poemului gheisei O-Sen, traducerile apartin autorului. De asemenea, poemele Comuniune si Prea mult univers.
Cînd se vorbeste despre relatia poezie-suflet, de regulă referirea are loc la felul în care se răsfrînge, capătă expresie într-un poem o anumită stare sufletească a poetului, ca răspuns fie la o solicitare din afară, fie lăuntrică.
Prima ipostază apare, de pildă, în poemul baudelairean, Călătorie spre Cythera:„În insula ta, Venus, atîta am găsit: / Un streang în care atîrna chipul meu. / O, Doamne, dă-mi puterea si curajul / Să-mi contemplu inima si trupul fără dezgust". Acelasi model de raport în poezia lui Paul Valéry, Rodiile:
O rodii dure-ntredeschise
De-al sîmburilor tari preaplin,
În voi văd frunti cu har divin
Plesnind de avîntate vise.
Imaginea rodiilor, a căror coajă se frînge datorită excesului de potential genezic acumulat în sînul lor, induce poetului simbolica momentului haric al creatiei. Sub presiunea acelor ascunse acumulări de experiente solare„îndurate" de inima si spiritul creatorului, la un moment dat, pietrele rare ale poemului irump, se revarsă invocate de o magie de neînvins, de necesitatea logosului de a se manifesta. Trei trepte se interconditionează în progresivă sublimare: ruptura luminoasă a trupului carnal al rodiei, sufletul vizionar al poetului, căruia îi dă nastere secreta alcătuire a rodiei, si visul către care se înaltă acum acest suflet în momentul luminoase sfîsieri.„Această luminoasă ruptură/ Cheamă la vis un suflet pe care l-am avut / Despre secreta sa arhitectură". Această sfîsiere se preschimbă într-o revelatie a actului creatiei. Nu este însă vorba de un act pur cognitiv, ci de întemeierea unei fiintări decantată pînă la extrema visului pur.
Cea de a doua ipostază – răspunsul la o solicitare interioară apare, de pildă, în poezia lui Eminescu, Lacul, care reflectă solitudinea poetului asteptîndu-si zadarnic iubita. Lirica lui George Bacovia este o expresie a sentimentului profund dezolant al descompunerii universale, stare sufletească structurală poetului, prin care acesta reactionează la spectacolul firii:
De-atîtea nopti aud plouînd
Aud materia plîngînd...
Sînt singur, si mă duce-un gînd
Spre locuintele lacustre.
......................................
Tălăngile, trist
Tot sună dogit...
Si tare-i tîrziu
Si n-am mai murit...
Iată cum confirmă Hölderlin aceasta dublă relatie a sufletului:„Sentimentul nu se exprimă direct... poemul trebuie să tîsnească din viată si din realitatea poetică, a universului si a sufletului personal al poetului. În cazul cînd lucrurile nu au loc astfel, nimic nu este vreodată de veritabilă autenticitate, nimic nu poate dealtminteri să fie înteles si nici dotat cu viată dacă noi nu putem transmite propria noastră sensibilitate, propriul nostru suflet la o materie străină, analogică"(s.n.).
Relatia poezie-suflet structurează spatiile axiologice în Luceafărul. Dimensiunile spatiilor sufletesti sînt metaforizate de structuri ale spatiului fizic: un spatiu strîmt, un„ungher" defineste sufletul mărunt al pajului; spatiul„înaltelor bolti" defineste spatiul năzuintei fetei de împărat către o făptură cerească; infinitul parcurs în coborîrile sale si mai ales în drumul către Dumnezeu metaforizează insatiabilul dor de iubire al lui Hyperion; iar nespatiul si netimpul, acel dincolo unde„nu este ochi spre a cunoaste", simbolizează abisalul de neatins al divinitătii.
Totusi, în capodopera eminesciană nu este vorba de o simbolică avînd mers doar de la personaj la spatiul extern care îl defineste; ci spatiul respectiv din afară capătă el însusi suflet care se conjugă cu structura spatiului lăuntric al personajelor. Asa cum vom vedea si din exemplificările de mai jos, un poem constituie o sinteză de„suflete" care se întrepotentează .
În poezia Peste vîrfuri (Spatiul poetic eminescian, Junimea,1983), am identificat prototipul unei fenomenologii a spatiului poetic particulară liricii lui Eminescu, fenomenologie constînd în acest poem din punerea în dinamică a orizontului fizic extern cu ajutorul a două ordine de miscări, si anume: miscarea unor elemente ale naturii – lunecarea lunii pe cer si tremurul funzelor codrului – după care intervine o miscare muzicală – sunetul de corn. Aceste miscări, mai cu seamă glasul cornului, sînt chemate să transforme spatiul naturii în spatii lăuntrice, lucru lesne de înfăptuit deoarece sufletul este prin excelentă miscare pură, vibratie emotională. În alte poezii, precum La steaua, miscarea ce intervine în convertirea spatiului exterior în spatii ale sufletului apartine luminii.
În Peste vîrfuri se interferează si se contopesc trei ordine de suflete: sufletul naturii, sufletul muzicii si sufletul poetului. Sinteza lor o realizează sufletul prozodic al poemului la care contribuie armonicele sale, – ritmul si rima, dar mai cu seamă melodicitatea, eufonia exceptională a versurilor, în acea tonalitate melancolică, dulce-dureroasă a dorului, specifică viziunii autorului Luceafărului si care îsi atinge aici una din culminatiile sale expresive. Suflul muzical al poemului constituie aripile cu ajutorul cărora sufletul poetului, contopit cu sufletul (muzical) al lumii se pierde dincolo de el însusi – prin voluptatea mortii intiatice – într-o beatitudine fără de nume:
Mai departe, mai departe
Mai încet, tot mai încet
Sufletu-mi nemîngîiet
Îndulcind cu dor de moarte.
Armonia, sufletul versului eminescian, este o adevărată conjuratie magică la care participă, alături de vibratia eufonică a cuvintelor si a întîlnirilor dintre ele, – ritmicitatea complementară sau contrapunctică dintre sensuri, ritmicitatea suflet-natură, totul realizînd un continuum, un elan neîntrerupt al integralitătii universale captat nemijlocit de receptivitatea noastră poetică si creîndu-ne astfel un suflet poetic. Acest suflet era însă latent, astepta doar să fie trezit, actualizat, dat fiind faptul că receptivitatea pentru muzică si armonie sînt structurale interioritătii omenesti.
În poemul Comuniune are loc o fenomenologie inversă celei din Peste vîrfuri. Sufletul poetului, metaforizat de o fată cîntînd la pian, este cel care cheamă cu ajutorul muzicii sufletul lumii, devenit si el muzică pură prin schimbul de suflete:
Sufletul Anei umblă pe clape
sufletul lumii vine pe ape
chemat de clape chemat aproape
sufletul lumii trece pe clape
sufletul Anei joacă pe ape
fără cuprins pe-albastrele ape...
Si aici are loc pierderea de sine în inefabil a sufletului poetului, factorul de transfer fiind dansul initiatic al confundării cu sufletul lumii, dans petrecut în infinit si purtînd în indefinisabil. Totul este undă – muzica, dansul, apele, elemente întreconvertindu-se într-o miscare unificatoare cosmică, la sinteză contribuind decisiv si sufletul muzical al versurilor. Se adaugă efectul monorimei, care constituie o onomatopee a clipocitului undelor, a neîncetatei miscări a apelor cosmice, fenomenologie la care ia parte si jocul clapelor albe sub degetele Anei. Sufletul acesteia – sufletul poetului – se infinizează pe fundalul nemărginirii albastre al apelor.
Dar universul, care mereu se autocreează, neîncetat izvorăste din el însusi – cum ar putea încăpea în interioritatea noastră cînd sufletul, prin risipa sa arteziană de uimire a văzului si auzului, se află si el în perpetuă, grăbită schimbare?„Priviri si auz: / risipă uimită / de stele-nmiită. / O, 'naltul havuz! // Prea mult univers / si noi prea putin. / Cum pot ca să-l tin / pe suflet – din mers ?" (Prea mult univers).
Un aspect particular al transferului de suflet are loc în poezia lui Lucian Blaga, Amurg de toamnă. „Tristetea metafizică" indusă poetului de spectacolul destrămării autumnale, la care se adaugă momentul asfintitului, capătă o intensă acutizare în clipa cînd una din ultimele raze ale soarelui în agonie atingînd o frunză, aceasta, devitalizată, cade sub greutatea razei :
... O rază
ce vine în goană din apus
si-adună aripile si se lasă tremurînd
pe-o frunză;
dar prea e grea povara
si frunza cade.
Sufletul rănit al naturii si razele muribunde ale asfintitului induc poetului un suflet vulnerabil, de extremă sensibilitate, geamăn cu frunza palidă si fragilă a toamnei, suflet pe care vrea să si-l ascundă cît mai afund, pentru ca să nu se prăbusească si el:
O, sufletul !
Să mi-l ascund mai bine-n piept
si mai adînc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină.
S-ar prăbusi.
E toamnă.
Spre deosebire de cele două poeme discutate mai sus, aici nu două stări sufletesti în beatitudine îsi fac schimb, ci spaima, stare dramatică văzută si de astă dată la dimensiuni cosmice.
În poemul lui Paul Verlaine, Chanson d'automne, acelasi suflet agonic al toamnei, întruchipat de frunza moartă, constituie simbolul tristetii, a dezrădăcinării ontice:
Al toamnei lin,
Prelung suspin
Ca de vioară
Răneste greu
Sufletul meu
Si mă-nfioară.
Greu răsuflînd
Si palid, cînd
Ora se frînge,
Prin gînd se-nsir
Vechi amintiri
Si-inima-mi plînge.
Si-atunci mă duc
C-un vînt năuc
Care mă poartă
De ici-colea
Asemeni ca
Pe-o frunză moartă.
Un poem al gheisei O-Sen (1745-1780), Mîini aprinse ard în noapte, concentrează virtuti picturale si metafizice intim interconditionîndu-se pentru a înscrie un univers de extremă delicatete al suferintei sufletesti:
Mîini aprinse ard în noapte
prelungiri de flăcări albe,
ard cu stelele,
trezite¬ depărtări
dumnezeieste
tremură, se-nvălmăsesc,
rugă pentru domnul lor.
Stele cad,
cer, lacrimi, aer.
Discul lunii obosit.
(trad. Violeta Zamfirescu)
Sufletul poetei induce un suflet lumii, iar acesta, la rîndul său, participă la suferinta mistică a gheisei. Mîinile fervorii, ale mistuirii sufletesti, îsi proiectează solitare pe fondul nocturn tremurul de flacără al iubirii înăltînd cerului fierbinte rugă. Si, iată, aceste văpăi ale mîinilor în rugăciune trezesc„dumnezeieste” stelele. Aprinse în azurul sumbru de rugăciunea gheisei si înfiorate de sfînta evlavie, astrii îsi îngemănează casta ardere cu „flăcările" mîinilor.
Chemarea este însă nelinistită, asteptarea dureroasă, – durere si neliniste care, iradiind infinit, se transformă în suferintă universală; din acest, motiv, stelele cad si, sfărîmîndu-se, se preschimbă în lacrimi. Văzduhul iradiază o nesfîrsită tristete, cerul sîngerează alb cu stele si lacrimi. Luna însăsi este un imens duh alb obosit.
În cele patru spatii poetice analizate, puse în tensiune – fie de voluptatea dureroasă a dorului, fie de cîntul magic invocînd sufletul universal, fie de extrema sensibilitate a sufletului la suferintă, fie de ruga mistică dureroasă, – pluteste însusi duhul poemului, sufletul cîntului: inefabilul cel mai sublimat. Astfel, sufletul poetului pleacă indefinit în el însusi, în enstatica poetică izbăvitoare. Aceeasi sansă eliberatoare este oferită si acelui cititor a cărui interioritate este dotată cu deschidere potentială spre a deveni geamăn cu sufletul poemului. În felul acesta, poemul devine„spatiul" unei stări de gratie, si anume un suflet unde o alchimie inefabilă solidarizează si contopeste în aceeasi tonalitate sufletul poetului, sufletul universal si sufletul lectorului.
Notă. Cu exceptia poemului gheisei O-Sen, traducerile apartin autorului. De asemenea, poemele Comuniune si Prea mult univers.
