POEZIE SI VIATĂ
George POPA
Marele
Inginer Anonim este avar cu misterul său, mister în componenta căruia
intră si nedesăvîrsirea vietii, – nesansă care se transformă în
privilegiu pentru om, acela de a propune un substitut al tainei. „La vie
est vaste, étant ivre d’absence” – viata este vastă, fiind beată de
absentă, afirmă Paul Valéry. Or, poezia umple acest gol, această infinită
absentă. Ea este chemată să făurească o neorealitate superioară pe plan ontologic
si axiologic vietii care ne-a fost impusă. Poezia devine al doilea cuvînt
al Creatiei, poetul devine co-dumnezeiesc.
Dar orice zbor nu-si poate lua avîntul decît de pe pămînt si orice înăltare pleacă din viată pentru că este unica pe care o cunoastem; astfel, poezia utilizează în mod necesar elemente ale lumii umane. Fie că este binecuvîntată sau blestemată, fie că este considerată reală sau himerică, viata constituie unica referintă, unicul izvor al simtirii si gîndirii. Modelul vietii generează si scenariile privind postviata.
Experimentarea vietii constituie energia de transmutare pe acel plan mai înalt onto-axiologic – aici si/sau dincolo de viată. „A crea ceva asemănător vietii este mai mult decît a trăi viata”, afirmă Leonardo da Vinci. La rîndul său, Hölderlin: „Spiritul se preface în cuvînt, în icoană, pentru a dezlega întru fericire enigma vietii”. Iată ce scria autorul lui Empedocle cu un an înainte de a muri :
Oamenii în această lume întîlnesc viata,
Cum sînt anii, cum timpii aspiră spre mai înalt.
Astfel, desi schimbarea există, un prisos de ani rămîne,
Căci durata se petrece în feluriti ani.
Desăvîrsirea atinge o atare unitate în această viată,
Că nobila năzuintă a omului consimte la viată.
Există prin urmare în parcursul fiintării omenesti un prisos de durată, si anume, cea smulsă poetic schimbării – nu numai poezie a cuvîntului, ci mai ales experienta poetică vie a existentei – astfel că nobletea Spiritului consimte la viată.
Trei atitudini s-ar putea distinge privind raportul poeziei cu viata: supravoltarea clipei, ca unica realitate care poate fi valorizată ontologic; întoarcerea la izvorul din Ajun, la Unul Primordial; radicala deconditionare, eliberarea de orice formulă de fiintare, dar si de nefiintă.
Un exemplu prin excelentă de poezie care fructifică viata omenească sub diversele sale forme drept sursă a bucuriei existentiale si ca energie de intrare si absorbtie în Unitatea Primordială, o constituie lirica lui Goethe. În poezia Dor fericit din Divanul apusean-răsăritean se spune: „Laud viul pentru care moartea în flacără este visul său”. Este moartea extatică din contopirea ce are loc „în nopti sfinte de iubire”. Căci viata, scrie autorul lui Faust, este menită unei morti întru devenire, adică întru reînnoire existentială. Apoi, în poezia Mai înaltul si cel mai înaltul din aceeasi culegere de poeme, apare necesitatea trăirii vietii în deplinătatea formelor si ofertelor sale. Eul uman are nevoie de „plăceri una si o mie”, plăceri pe care „le-ar dori si în vesnicie”, si anume:
Parfumatele grădini
Flori si roade, fete dragi
Ce-au plăcut la toti în lume
Si dincolo-ai să le placi.
Energizati de aceste bucurii pămîntesti, vom transcende viata de aici:
Fără sunet fără grai
Arderile din priviri
Ne vor înălta apoi
Spre cerestile uimiri.
Eliberati de cuvînt, vom deveni nemărginiti. Iar dincolo, alături de cele cinci simturi, receptori ai poeziei vietii, care vor avea si acolo vreo menire, va lua nastere un simt unic, iar cu ajutorul acestuia ne vom absorbi în Iubirea Eternă. Astfel, natura, eternul feminin, prietenii au fost aici cei prin mijlocirea cărora a avut loc exercitiul iubirii, exercitiu pregătindu-ne pentru suprema contopire cu Divina Iubire.
Vechii egipteni considerau viata o anticameră a eternitătii, o pregătire pentru a merita lumea de dincolo. În acest scop, egipteanul trebuia să trăiască la modul sublim valorile vietii, adică „nesfîrsirea în toate”: frumosul, adevărul, binele, dreptatea, năzuinta către vesnicie, plinătatea sufletească, măiestria spusului, justetea gîndirii. Numai trăind în aceste valori si ocolind opusul lor, egipteanul putea să afirme dincolo, în fata lui Osiris si Isis: „Sînt curat! Sînt curat!” Si numai astfel era primit în Cîmpiile Hialu, urmînd să cunoscă, să i se dezvăluie „Taina aflată dedesuptul tuturor Tainelor”.
Pentru Rabindranath Tagore viata multiplă, plină de încîntări, petrecută de-a lungul pergrinărilor prin toate lumile din afară este drumul care duce spre întoarcerea în Brahman, în Sinele Universal. Dar călăuza pe acest drum suitor este poezia – act de iubire a tot ce există ca expresie a divinitătii; este cea care luminează si iluminează întru marea întoarcere, reîntîlnirea cu Cel de care, nu stim prin ce împrejurări, ne-am despărtit în Prima Zi.
Subtila si delicata lirică japoneză consideră viata si iubirea izvoarele pentru a trăi magia inefabilului, acesta purtînd către o moarte initiatică, adică o mai adîncă viată, „o întorcere în sine”, asa cum afirmă un aforism budist din isula Bali. Doamna Kasa scrie:
Dacă iubirea însemnează moarte,
trăiesc murind
si trec din moarte în moarte mereu
de mii de mii de ori.
Omar Khayam ne îndeamnă să ne trăim clipa – clipa învesnicită, clipa absolutizată prin intensitatea trăirii; căci clipa este unicul nostru bun, unica noastră viată, cîntul si iubirea fiind cele două sanse ale arderii existentiale:
Surîs si puritate, o, răsărit divin !
În cupe scînteiază cîte-un imens rubin.
Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze
si arde altă creangă ca să ne parfumeze !
La rîndul său, Hafiz afirmă că datoria noastră este „arderea de-a-pururi”, unica mîntuitoare de incertitudine si întrebări. Să murim întru poezie, asa cum roza moare în gloria miresmei sale. Analog, pentru Vasile Voiculescu, prin liturghia cosmică a dragostei – ca în tantrism – serbăm apoteotic viata pentru a ne topi „în alba voluptate divină” care reface Dintîiul.
Este semnificativă evolutia liricii lui Lucian Blaga în raport cu atitudinea fată de viată. După ce parcurge un infern al negării (Marea trecere, Lauda somnului), poetul suie apoi prin purgatoriul purificator al dragostei (La cumpăna apelor, La curtile dorului) – către lauda luminii si sărbătorirea vietii (Mirabila sămîntă, Nebănuitele trepte, Poezii 1962):
O, lumea e albastră haină,
în care necuprindem, strînsi în taină,
ca vraja sîngelui să nu se piardă,
ca vraja basmului mereu să ardă.
Constatînd că „la vraie vie est absente” – adevărata viată este absentă, Arthur Rimbaud regăseste eternitatea în unirea mării „cea vie” , deci miscarea eternă, cu intensitatea supremă – lumina solară. În felul acesta te „desprinzi feeric de număr”, pentru ca prin iubire – Ah! Vină infinit – timpul de iubit!” – si prin puritate, adică prin transfigurarea poetică, cea mai înaltă spiritualitate, – se ajunge la Dumnezeu.
*
Creatia poetică eminesciană dezvoltă unul din ce mai complexe raporturi cu viata. Schematic vorbind, în fenomenologia acestui raport se pot distinge trei atitudini.
Negarea valorii vietii apare în Mortua est! („Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu!”), Rugăciunea unui dac („Blestem miscării prime al vietii primul colt”), Andrei Muresanu (“În sămînta dulce a răului s-a pus puterea de viată”), Demonism (“Viata noastră e o ironie, minciuna-i rădăcina ei”), – în această poezie find evocat si lăudat Demonul, Satan, răzvrătit si demascînd impasul Creatiei; în fine, în Melancolie apare disocierea sinelui extramundan de eul intramundan.
Considerînd însă că „nu poti sterge viata cu a gîndului burete”, Eminescu trece către un al doilea moment, cel al laudei vietii universale – cu cele mai feerice descrieri ale naturii din lirica noastră (Călin, Scrisoarea IV etc.), dar mai ales glorificarea dragostei vietuită „cu ochi păgîni si plini de suferinti”, suferintă a intensitătii, a mistuirii încărcată samsaric, venind de la părintii din părinti, Viata forme este idealizată prin mit si vis, dar mai ales prin sacralizare, o religiozitate purificatore prin care se apropie de tot ce atinge versul eminescian.
Dar înainte de toate prin iubire Eminescu s-a implicat în viată cu toată vointa lui de absolut. Din acest motiv, prin inconstantă, prin abdicarea femeii de la sacralitatea unicitătii, poetul se desprinde în astrala sa solitudine, culminatia acestui moment fiind constituită de Luceafărul. Căci vectorul conducător al vietii si al creatiei emiensciene a fost etica – etica hyperionică. În spiritul acestei supreme valori ca drum spre absolut, trebuie înteleasă opera eminesciană.
Consecutiv, poetul se va întoarce către natură, ea care „are dreptate-n veci, iar noi nebuni sîntem cu toti” si a cărei sfîntă limbă am pierdut-o. Se izolează în singurătatea fără prieteni, dincolo, în pacea eternă, unde va fi vegheat de codrul „bătut de gînduri” si nelinistitele „valuri ale sfintei mări” (Mai am un singur dor).
Si totusi. Considerînd că „lipseste viata acestei vieti”, că universul a comis o gresală creînd fiintarea umană, astfel că „viata este o eroare perpetuă”, „în lume nu aflu lumea căutată”, – iar pe de altă parte, existînd primejdia unei sisifice eterne întoarceri în această existentă dureroasă si evanescentă (Bolnav în al meu suflet…), Eminescu – în momente de „fulguratie intelectuală” – imaginează totala eliberare: dincolo de a fi si a nu fi (“Ah! Cum nu sîntem pe atunci cînd / Nici fiintă nu era nici nefiintă”), parcurgînd „o moarte fără a muri” (Povestea magului călător în stele) si ducînd către „o lume care nu este lume, neîntreruptă fiind de o altă ordine de lucruri” (Archaeus).
Astfel, datorită structurii vizionare a intelectului său, Eminescu suie la altitudini extreme ale gîndirii unde imaginează cea mai extraordinară deschidere intuitiv-ideatică spre radicala libertate metafizică.
Dacă eroul din Miorita consideră moartea o neoexistentă feerică în care este transmutată si învesnicită viata umană alături de întreaga natură; dacă Rainer Maria Rilke afirmă că moartea este partea infinită a vietii – ascunsă, întoarsă de la noi, unde, scrie Shakespeare, „se află o sfîntă existentă, o altă lume care ne va da coroana pe care lumea noastră profană ne-a răpit-o), – autorul Luceafărului imaginează transcenderea către un Neînceput pur. În transposibil, adică dincolo de posibil si imposibil.
Dar orice zbor nu-si poate lua avîntul decît de pe pămînt si orice înăltare pleacă din viată pentru că este unica pe care o cunoastem; astfel, poezia utilizează în mod necesar elemente ale lumii umane. Fie că este binecuvîntată sau blestemată, fie că este considerată reală sau himerică, viata constituie unica referintă, unicul izvor al simtirii si gîndirii. Modelul vietii generează si scenariile privind postviata.
Experimentarea vietii constituie energia de transmutare pe acel plan mai înalt onto-axiologic – aici si/sau dincolo de viată. „A crea ceva asemănător vietii este mai mult decît a trăi viata”, afirmă Leonardo da Vinci. La rîndul său, Hölderlin: „Spiritul se preface în cuvînt, în icoană, pentru a dezlega întru fericire enigma vietii”. Iată ce scria autorul lui Empedocle cu un an înainte de a muri :
Oamenii în această lume întîlnesc viata,
Cum sînt anii, cum timpii aspiră spre mai înalt.
Astfel, desi schimbarea există, un prisos de ani rămîne,
Căci durata se petrece în feluriti ani.
Desăvîrsirea atinge o atare unitate în această viată,
Că nobila năzuintă a omului consimte la viată.
Există prin urmare în parcursul fiintării omenesti un prisos de durată, si anume, cea smulsă poetic schimbării – nu numai poezie a cuvîntului, ci mai ales experienta poetică vie a existentei – astfel că nobletea Spiritului consimte la viată.
Trei atitudini s-ar putea distinge privind raportul poeziei cu viata: supravoltarea clipei, ca unica realitate care poate fi valorizată ontologic; întoarcerea la izvorul din Ajun, la Unul Primordial; radicala deconditionare, eliberarea de orice formulă de fiintare, dar si de nefiintă.
Un exemplu prin excelentă de poezie care fructifică viata omenească sub diversele sale forme drept sursă a bucuriei existentiale si ca energie de intrare si absorbtie în Unitatea Primordială, o constituie lirica lui Goethe. În poezia Dor fericit din Divanul apusean-răsăritean se spune: „Laud viul pentru care moartea în flacără este visul său”. Este moartea extatică din contopirea ce are loc „în nopti sfinte de iubire”. Căci viata, scrie autorul lui Faust, este menită unei morti întru devenire, adică întru reînnoire existentială. Apoi, în poezia Mai înaltul si cel mai înaltul din aceeasi culegere de poeme, apare necesitatea trăirii vietii în deplinătatea formelor si ofertelor sale. Eul uman are nevoie de „plăceri una si o mie”, plăceri pe care „le-ar dori si în vesnicie”, si anume:
Parfumatele grădini
Flori si roade, fete dragi
Ce-au plăcut la toti în lume
Si dincolo-ai să le placi.
Energizati de aceste bucurii pămîntesti, vom transcende viata de aici:
Fără sunet fără grai
Arderile din priviri
Ne vor înălta apoi
Spre cerestile uimiri.
Eliberati de cuvînt, vom deveni nemărginiti. Iar dincolo, alături de cele cinci simturi, receptori ai poeziei vietii, care vor avea si acolo vreo menire, va lua nastere un simt unic, iar cu ajutorul acestuia ne vom absorbi în Iubirea Eternă. Astfel, natura, eternul feminin, prietenii au fost aici cei prin mijlocirea cărora a avut loc exercitiul iubirii, exercitiu pregătindu-ne pentru suprema contopire cu Divina Iubire.
Vechii egipteni considerau viata o anticameră a eternitătii, o pregătire pentru a merita lumea de dincolo. În acest scop, egipteanul trebuia să trăiască la modul sublim valorile vietii, adică „nesfîrsirea în toate”: frumosul, adevărul, binele, dreptatea, năzuinta către vesnicie, plinătatea sufletească, măiestria spusului, justetea gîndirii. Numai trăind în aceste valori si ocolind opusul lor, egipteanul putea să afirme dincolo, în fata lui Osiris si Isis: „Sînt curat! Sînt curat!” Si numai astfel era primit în Cîmpiile Hialu, urmînd să cunoscă, să i se dezvăluie „Taina aflată dedesuptul tuturor Tainelor”.
Pentru Rabindranath Tagore viata multiplă, plină de încîntări, petrecută de-a lungul pergrinărilor prin toate lumile din afară este drumul care duce spre întoarcerea în Brahman, în Sinele Universal. Dar călăuza pe acest drum suitor este poezia – act de iubire a tot ce există ca expresie a divinitătii; este cea care luminează si iluminează întru marea întoarcere, reîntîlnirea cu Cel de care, nu stim prin ce împrejurări, ne-am despărtit în Prima Zi.
Subtila si delicata lirică japoneză consideră viata si iubirea izvoarele pentru a trăi magia inefabilului, acesta purtînd către o moarte initiatică, adică o mai adîncă viată, „o întorcere în sine”, asa cum afirmă un aforism budist din isula Bali. Doamna Kasa scrie:
Dacă iubirea însemnează moarte,
trăiesc murind
si trec din moarte în moarte mereu
de mii de mii de ori.
Omar Khayam ne îndeamnă să ne trăim clipa – clipa învesnicită, clipa absolutizată prin intensitatea trăirii; căci clipa este unicul nostru bun, unica noastră viată, cîntul si iubirea fiind cele două sanse ale arderii existentiale:
Surîs si puritate, o, răsărit divin !
În cupe scînteiază cîte-un imens rubin.
Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze
si arde altă creangă ca să ne parfumeze !
La rîndul său, Hafiz afirmă că datoria noastră este „arderea de-a-pururi”, unica mîntuitoare de incertitudine si întrebări. Să murim întru poezie, asa cum roza moare în gloria miresmei sale. Analog, pentru Vasile Voiculescu, prin liturghia cosmică a dragostei – ca în tantrism – serbăm apoteotic viata pentru a ne topi „în alba voluptate divină” care reface Dintîiul.
Este semnificativă evolutia liricii lui Lucian Blaga în raport cu atitudinea fată de viată. După ce parcurge un infern al negării (Marea trecere, Lauda somnului), poetul suie apoi prin purgatoriul purificator al dragostei (La cumpăna apelor, La curtile dorului) – către lauda luminii si sărbătorirea vietii (Mirabila sămîntă, Nebănuitele trepte, Poezii 1962):
O, lumea e albastră haină,
în care necuprindem, strînsi în taină,
ca vraja sîngelui să nu se piardă,
ca vraja basmului mereu să ardă.
Constatînd că „la vraie vie est absente” – adevărata viată este absentă, Arthur Rimbaud regăseste eternitatea în unirea mării „cea vie” , deci miscarea eternă, cu intensitatea supremă – lumina solară. În felul acesta te „desprinzi feeric de număr”, pentru ca prin iubire – Ah! Vină infinit – timpul de iubit!” – si prin puritate, adică prin transfigurarea poetică, cea mai înaltă spiritualitate, – se ajunge la Dumnezeu.
*
Creatia poetică eminesciană dezvoltă unul din ce mai complexe raporturi cu viata. Schematic vorbind, în fenomenologia acestui raport se pot distinge trei atitudini.
Negarea valorii vietii apare în Mortua est! („Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu!”), Rugăciunea unui dac („Blestem miscării prime al vietii primul colt”), Andrei Muresanu (“În sămînta dulce a răului s-a pus puterea de viată”), Demonism (“Viata noastră e o ironie, minciuna-i rădăcina ei”), – în această poezie find evocat si lăudat Demonul, Satan, răzvrătit si demascînd impasul Creatiei; în fine, în Melancolie apare disocierea sinelui extramundan de eul intramundan.
Considerînd însă că „nu poti sterge viata cu a gîndului burete”, Eminescu trece către un al doilea moment, cel al laudei vietii universale – cu cele mai feerice descrieri ale naturii din lirica noastră (Călin, Scrisoarea IV etc.), dar mai ales glorificarea dragostei vietuită „cu ochi păgîni si plini de suferinti”, suferintă a intensitătii, a mistuirii încărcată samsaric, venind de la părintii din părinti, Viata forme este idealizată prin mit si vis, dar mai ales prin sacralizare, o religiozitate purificatore prin care se apropie de tot ce atinge versul eminescian.
Dar înainte de toate prin iubire Eminescu s-a implicat în viată cu toată vointa lui de absolut. Din acest motiv, prin inconstantă, prin abdicarea femeii de la sacralitatea unicitătii, poetul se desprinde în astrala sa solitudine, culminatia acestui moment fiind constituită de Luceafărul. Căci vectorul conducător al vietii si al creatiei emiensciene a fost etica – etica hyperionică. În spiritul acestei supreme valori ca drum spre absolut, trebuie înteleasă opera eminesciană.
Consecutiv, poetul se va întoarce către natură, ea care „are dreptate-n veci, iar noi nebuni sîntem cu toti” si a cărei sfîntă limbă am pierdut-o. Se izolează în singurătatea fără prieteni, dincolo, în pacea eternă, unde va fi vegheat de codrul „bătut de gînduri” si nelinistitele „valuri ale sfintei mări” (Mai am un singur dor).
Si totusi. Considerînd că „lipseste viata acestei vieti”, că universul a comis o gresală creînd fiintarea umană, astfel că „viata este o eroare perpetuă”, „în lume nu aflu lumea căutată”, – iar pe de altă parte, existînd primejdia unei sisifice eterne întoarceri în această existentă dureroasă si evanescentă (Bolnav în al meu suflet…), Eminescu – în momente de „fulguratie intelectuală” – imaginează totala eliberare: dincolo de a fi si a nu fi (“Ah! Cum nu sîntem pe atunci cînd / Nici fiintă nu era nici nefiintă”), parcurgînd „o moarte fără a muri” (Povestea magului călător în stele) si ducînd către „o lume care nu este lume, neîntreruptă fiind de o altă ordine de lucruri” (Archaeus).
Astfel, datorită structurii vizionare a intelectului său, Eminescu suie la altitudini extreme ale gîndirii unde imaginează cea mai extraordinară deschidere intuitiv-ideatică spre radicala libertate metafizică.
Dacă eroul din Miorita consideră moartea o neoexistentă feerică în care este transmutată si învesnicită viata umană alături de întreaga natură; dacă Rainer Maria Rilke afirmă că moartea este partea infinită a vietii – ascunsă, întoarsă de la noi, unde, scrie Shakespeare, „se află o sfîntă existentă, o altă lume care ne va da coroana pe care lumea noastră profană ne-a răpit-o), – autorul Luceafărului imaginează transcenderea către un Neînceput pur. În transposibil, adică dincolo de posibil si imposibil.
