Lauda vinului constituie un motiv liric universal, în creatia anonimă si cultă, simbolica băuturii dionisiace polarizînd între hedonismul profan, horatian, – confundarea în încîntare cu existenta pămîntească – si mijloc de beatitudine mistică, betia spirituală a contopirii cu Divinitatea, cu Unul universal, asa cum apare, de pildă, în sufism. Vinul, focul si frumusetea sînt considerate manifestări ale lui Dumnezeu. Pseudo-Dionisie Areopagitul compară preceptele divine cu vinul prin capacitatea lor de a ne conferi energie spirituală. În misteriile dyonisiace vinul este simbol al cunoasterii superioare si al initierii într-o stare spirituală suind pînă la transa extatică.
Pentru crestinism vinul este sîngele Domnului, de unde taina euharistiei, initiată de Iisus la Cina cea de Taină. A fost interpretată prefacerea apei în vin la nunta de la Cana Galileii drept un act mistic premergător celui din Joia Patimilor.
Evident, subiectul raportului poezie-vin este susceptibil a fi tratat în tomuri întregi. În cele ce urmează ne vom limita la cîtiva poeti a căror simbolică a vinului este foarte semnificativă si deseori polivalentă.

Lalla Lal Ded

Lalla Lal Ded, cea mai mare si mai populară poetă a Kasmirului, – regiune bogată în numerosi sfinti, poeti si mistici, – a trăit în secolul XIV. Poemele sale, de un profund umanism, exaltă monismul filozofic, prezenta  divinitătii în toată creatia. Viziunea ei a  influentat profund  sentimentul religios al epocii, cu rezonante pînă în zilele noastre. Cîntecele Lallei se află pe buzele fiecăruia din această parte a Indiei. Este considerată de unii o sfîntă, de altii o sufistă, o yoghină sau o mistică, închinătoare lui Siva. Există si părerea că  reprezintă avatarul unui sir de mari întelepti, titlul de înteleaptă fiind cel pe care i-l dau unanim locuitorii Kasmirului. 
Ca o exorcizare de răul unei lumi unde se instalează„apus de zeitate s’asfintire de idei”, Eminescu scria că bea vinul „poeziei înfocate”. Pentru Lalla Lal Ded vinul poeziei este cel ce sfarmă întunericul sclaviei ontice în care ne încătusează avidya, ignoranta:

Pentru moment nu am crezut în asta
Dar oricum aceasta am băut,
vinul propriei mele poezii.

Asa mi-am luat cutezanta să pun stăpînire
pe întuneric, să-l dobor
si să-l fac mii de fărîme.

Omar Khayyam

În literatura lumii, putini poeti au investit vinul cu atîtea semnificatii precum au făcut-o cei doi mai de seamă lirici persani – Omar Khayyam si Hafiz.
 Simbol multiplu, si anume, al exaltării vitale a clipei, al iluminării cognitive, al depăsirii contradictiilor religioase si al aporiilor filozofilor, aromata licoare constituie pentru Khayyam unul din mijloacele eliberării din „temnita” conditiei umane. Filtru magic al înseninării, „întelept al înteleptilor”, alchimist „preschimbînd în aur plumbul vietii”, vinul este „un suflet care ne conferă desăvîrsire”. Cheia fericirii, slava lumii, stiinta savantilor, misterul a ceea ce se află sus si jos, fire si nefire – totul este obtinut si întrecut cu ajutorul acestei magice esente.
                Vinul – în viziunea poetului din Nishapur –  dizolvă lumea umană scotînd-o din sclavia conditionărilor si a tiparelor, pentru a conferi „mintii supremă strălucire,  inimii uimire” si transfigurarea rîvnită de marii mistici.

                Cînd zorii-n cupă varsă reflexe rubinii,
                Tu vezi atunci cum cerul cu vinul se-nfrăteste.
                El vrea să se îmbete ca tine, pămînteste,
                Iar vinul îti deschide o poartă spre Tării.

                Cînd timpul ne ruinează cu fiecare ceas,
                De ce s-arunc în templu putinul timp rămas?
                Decît ruinat de moarte, mai bine de licoare:
                E-o moarte spre-nviere în magică splendoare!

Vinul simbolizează emanciparea religioasă, eliberarea de dogme, devenind în acelasi timp un remediu al nelinistii metafizice:

Fiinta si Neantul, Pămîntul, Nesfîrsirea,
Cu logica si metrul, si chiar si fără ele
Le-am definit adesea. Dar n-avui nicăirea
Mai multă profunzime ca-n fata cupei mele.

Vinul constituie de asemenea simbolul bucuriei a de trăi, un mijloc de a supravolta existenta. Antidot al tristetii, vinul ne relevă frumusetea intimă a lucrurilor, esenta poetică a lumii:

În astă seară vinul mă-nvată-un sens mai pur:
Cu sînge cast, de roze, paharele ni-s pline,
Iar cupa-i modelată din închegat azur.
Si noaptea-i pleoapa unei lăuntrice lumine.
              
Conditia umană cu greaua-i umilire
Dizolv-o în delirul betiei. Mîntuiti
Vom fi astfel, si-n ceruri, de trupuri despărtiti,
Plutim desprinsi dincolo de orice îngrădire.

„Betia” despre care vorbeste aici poetul însemnează vietuirea arzătoare a tot ceea ce ne poate transpune extatic în acel „dincolo”, pe care-l evocă în cîteva rînduri Khayyam, acel delir care mistuie lumea aparentelor, făcînd să transcendem orice amintire a amăgitoarei realităti.

                Din ziua-ntîia-n Ceruri s-au plămădit destine,
                Din prima zi făptura la moarte-i condamnată.
                Se-nvîrte mecanismul nepăsător de tine.
                Tu bea si-astfel, la rîndu-ti, nepăsător te-arată.

                Cînd beau, pentru o clipă dispare lumea toată.
                Cum de există încă în cupă dizolvată?
                ăst lucru mă învată că pentru-a exista
De lume n-am nevoie. Si nici de mine – ea.

Si totusi, desprinderea, evaziunea din îngustul eu nu este expresia unui orgoliu si mai îngust încă, ci are motivatie pur spirituală, reflex al celei mai înalte etici:

Eu vinu-l sorb nu pentru o multime strîmtă.
Nu beau pentru refuzul vreunui dumnezeu,
Nici pentru ca să tulbur morala cea mai sfîntă.        
Ci, bînd, respir o clipă, iesind din strîmtul eu.

Hafiz

De la bucuria profană la extazul mistic, în lirica lui Hafiz întîlnim ambele capacităti inductoare ale vinului. Iată secvente din prima valentă:
 
Ascultă-aicea sfatu-mi si să nu cauti scuze.
un întelept te-nvată de pe-ale cupei buze.
Trăieste în iubire cît proaspeti îti sînt anii,
nu-ti irosi norocul în lacrimi si jelanii.
Vrui să renunt la cupă, prieten devotat.
Paharnicul meu însă căinta mi-a certat.
Vin roz si gîndul Dragei, căci, iată, Prier trece!
Vin de doi ani si-o fată de ani patrusprezece!

O, Saghi, fiindcă vinul mi-e singura iubire,
să nu-mi umpli pocalul cu alte elixire.
Covorul rugăciunii să-l vinzi într-o tavernă
si adu-mi plin ulciorul, căci setea mea-i eternă.
…Vreau mîna unei fete să-mi toarne vinul tare,
si două sau trei cupe să dea si celor care
pretind că nu le place această bucurie, –
si dacă o refuză, să mi le dea tot mie.

Vinul îti conferă întelepciunea  de a renunta la întelepciune:

Cu vinul încă-n creier cîntîndu-mi de-astă noapte,
am mers iar la tavernă cît mai de dimineată,
în timp ce somnul lumea o-nvăluia în ceată;
si flautul si harfa ne legănau în soapte
fermecătoare-n zorii ce-n roz se înfiripă.
Deja în cupă vinul prindea din nou aripe.
Eu spus-am Ratiunii: „Trecut e timpul tău.
Să-ti duci si azi la capăt obisnuitu-ti rost
de-a izbăvi cetatea cea sfîntă de cel rău”.
Asa i-am dat papucii. Si mintea dusă-a fost.

Cel care este închinător al vinului stie că misterul existentei rămîne de-a pururi închis pentru om:

Paharnici si prieteni sînt doar fantome vane:
un pumn de lut si apă. Căci totu-i amăgire!
Aduceti vin! În valuri! Ca fără sovăire
să-mi pot conduce barca dincolo, peste zare,
de-acest ocean departe si de orice hotare”.
Viata e-o enigmă. Să-ncerci o dezlegare
e pură vanitate si auto-nselare.

Iată tetrada remediilor care ne vindecă de deziluziile unei lumi bolnave de imperfectiune si ale unei vremi a mizeriei morale:

Prieteni, vin, o carte si-un colt de cîmp în floare:
nu-i schimb pe nici o lume, de-aici sau viitoare.
Hafiz, bolnav e duhul acestei vremi. Cum oare
un întelept sau doctor să-i afle vindecare?

Că-i ticăloasă lumea – de ce să fii mîhnit?
Bea vin, si să nu tulburi pe cel înteleptit.
Prietenul tavernei s-arunce-al lui Hafiz
vestmînt de rugăciune, iar vinul rosu-n spume
în cupă să i-l toarne o fată ca un vis.

Ambrozie, mîini poate vei soarbe-n paradis
si o să stai alături de zînele ceresti.
Dar pîn' atunci bea cupa, cît timp un om tu esti!

Să nu dăm fericirea de aici pe o ipotetică fericire viitoare:

De-a vinului mireasmă, pot să mă apăr, cum?
Din post si-ipocrizie nu asteptati parfum.
Dacă întreaga lume ar interzice dorul,
eu tot l-as face idol, căci Domnul meu e-Amorul.
De flori cîmpia-i beată, o briză mă alintă,
iar cupa-i plină. Vino, să facem ora sfîntă!

O, Sufi, în a cupei oglindă-ti va apare
a vinului de purpur – lumină si splendoare.
Dincolo de cortină misterul se ascunde.
Îl stiu doar băutorii, căci vinul îl pătrunde.
Trăieste-ti ora vie! Norocul l-a mintit
pe-Adam, si-apoi un înger din Rai l-a izgonit.
La sărbătoarea vietii o cupă bea, si pleacă!
Smintit cel ce nu stie plăcerea c-o să treacă.

Vinul preface intensa vietuire a zilei umane în bucuria unirii cu Unul:

Ah! Iarăsi mie însumi mă fură vinul. Iară
de mine mă desparte cu-alinturi vrăjitoare.
Voi preamări de-a pururi licoarea purpurie.
Ea-mi colorează chipul cu-a vietii bucurie.
Slăvită fie mîna care-a cules ciorchinul!
Cei care, ca si Hafiz, sorb zilnic cupa toată,
la cupa Vesniciei cu Unicul se-mbată.

Vinul ne insuflă bucuria de a trăi splendorile existentei pămîntesti si, prin aceasta,  să încercăm încă din această viată beatitudinea vietii ceresti. De remarcat în acest gazel subtilul joc al culorii roz care concentrează si totodată iradiază treimea: vinul, aurora, trandafirul – Hafiz fiind un exceptional mînuitor al metaforei:

O, Saghi, adă-mi iarăsi splendoarea tineretii.
Vin roz să soarbem pînă în rozul diminetii!
Pentru-a Iubirii boală, balsamul unu-i doar,
de esti bătrîn sau tînăr: o cupă cu vin rar.
Iar rozei care moare, zi-i vesel bun rămas,
iar noi să bem vin rosu ca roza de Siraz!
Si dacă-al turturelei viers dulce a tăcut,
suavul cînt ascultă-l din amfore de lut.
Cald soarele-i ca vinul, ca luna cupa-i rece.
Tu toarnă-mi soare-n lună, si-n ceruri vom petrece.
Al Dragostei chip mîndru se vede doar în vis.
     Dă-mi să mai beau din leacul ce poartă-n Paradis.

Baudelaire-Verlaine-Valéry

În celebrul său volum de versuri,  piatră de hotar în evolutia liricii europene, Les fleurs du mal,Baudelaire dedică un florilegiu de cinci poezii vinului. În cel dintîi poem, L’îme du vin, sufletul vinului, impulsionează omului „acest dezmostenit… un cîntec plin de lumină si fraternitate”. Căci vinul este o „un pretios grăunte aruncat de eternul Semănător pentru ca din dragostea noastră să nască poezia care va tîsni spre Dumnezeu ca o rară floare”.În Le vin du solitaire, poetul afirmă că nici privirea stranie a unei femei, nici un sărut libertin si nici o muzică asemănătoare „unui strigăt îndepărtat al durerii omenesti” nu valorează cît balsamurile pătrunzătoare ale vinului, care varsă inimii rănite a poetului pios „nădejdea, tineretea, viata si mîndria care ne face triumfători si asemenea Zeilor”. În poemul care încheie ciclul –  Le vin des amants – cei doi îndrăgostiti sînt comparati cu doi îngeri care, în cristalul de azur al diminetii, cuprinsi de un delir geamăn, se avîntă  „călărind pe vin”, chemati de mirajul unui paradis al visurilor poetului. Iată sonetul, în traducerea lui Al. Philippide:

                Frumos e azi văzduhul! Sprinteni,
                Fără căpăstru, fără pinteni,
                Să ne-avîntăm călări pe vin
                Spre-un cer feeric si divin.

                Ca unor îngeri arsi de jarul
                Lungoarei, iată, în clestarul
Albastru-al diminetii vraja
Mirajului  ne-aruncă mreaja!

Domol alunecînd  împinsi
De mult isteata volburare,
De-un paralel delir cuprinsi,

O, sora mea, fără-ncetare
Vom alerga, scăpati de rele,
Spre raiul visurilor mele.
*
Paul Verlaine, în sonetul Culesul viilor, ne invită să îndepărtăm orice amintire, iar odată cu memoria să alungăm si sufletul, pentru  asculta doar muzica discretă si îndepărtată a sîngelui care cîntă  cu o voce nemaiauzită pînă atunci. Or, vinul este fratele sîngelui, idee euharistică răzbătînd din cele mai vechi timpuri la mai toate culturile care au cunoscut vita de vie. Cîntati, scrie Verlaine,  si plîngeti îngînînd această melodie: „Frate al sîngelui al viei roze,/ Frate al vinului din vîna neagră,/ O, vin, o sînge, ce-apoteoze!”
*
Sonetul lui Paul Valéry,  Le vin perdu, desfăsoară o subtilă simbolică a actului poetic. Sub impulsul  daimonului lăuntric, poetul aruncă un strop din licoarea magică a poeziei în apa „oceanului”, adică în fluidul genezic primordial, echivalent  cu neantul; dar neant în sens de neînceput, de ajun existential bogat în infinite latente si disponibilităti, – aventură care  se petrece într-un timp si într-un loc indeterminabile:

                               În  vasta  Mare într-o zi,
                               (Dar  nu  mai  stiu  sub  ce  azur)
                               Neantului  etern  jertfii
                               Un  strop  din  vinul  cel  mai  pur.

                               De ce  te-am  fost pierdut, licoare?
                               De-o  profetie  ascultai?
                               Sau pentru inima  ce  doare
                               Gîndind  la sînge,  vin vărsai.

                               Preaclarul  strînse-ntr-însul  zarea
                               Sub  chip  de  roze  fumegînde
                               Si-apoi  se  contopi  cu  marea...

                               Pierdutul  vin  îmbată  unde!...
                               Văzui  sub  cer  amar  atunci
                               Zvîcnind  icoanele   adînci...

Filtrul magic al poeziei,  prin extatica de care sînt cuprinse undele, face ca din  acele profunzimi ale preludiilor ontologice, ale gestatiilor fără număr asteptînd în marea „neantului”,  să tîsnească „în aerul amar” al realitătii nesemnificative  cele mai adînci  icoane fugare ale negrăitului, ale poeziei pure.
               
Friedrich Nietzsche

Adorator al lui Dyonisos,  Nietzsche a considerat prin excelentă vinul simbol al  betiei spirituale pentru atingerea unei vieti superioare. Insula lui Zarathustra era o fîntînă de vin cu ajutorul căruia potolea setea „vărsînd si iarăsi vărsînd celor însetati”, si astfel trăia bucuria dăruirii perpetue, ceea ce însemna, în realitate, însingurarea celui care dăruia.

O, suflete al meu, ti-am dat să bei toată întelepciunea, toate vinurile întelepciunii, toate vinurile noi precum si toate vinurile vechi, de o imemoriabilă vechime.
O, suflete al meu, eu am vărsat pe tine Tot Soarele, toată Noaptea, toată tăcerea, toată dorinta: atunci te-am văzut cum cresti asemenea unei vite de vie.

„La ce bun, la ce bun să bei vin?”, se întreabă Zarathustra. Si iată răspunsul:

Hanul pe care mi l-am construit
este mai mare decît orice casă;
licorile pe care le-am preparat aici,
lumea nu ar putea să le bea toate;
Pasărea Phoenix a devenit oaspetele meu…

Eu sînt lucrurile toate si nimic, Han si Vin,
Phoenix si Munte…
Eu recad vesnic în mine,
îmi iau vesnic zbor departe de mine; –
Sînt Abisul tuturor crestelor,
licărirea oricărui abis;
Sînt Betia tuturor celor care sînt beti.

Într-un toast închinat lui Hafiz, Nietzsche explică astfel actiunea magică a vinului: „Asa cum poetul sufist, Teosoful mistic, în extazele sale, se face una cu Dumnezeu, înteles sub diversele sale fete: ca Imanentă si Transcendentă; ca Fiintă a fiintelor si Fiintă supremă; ca Viată, ca Moarte si Renastere; ca Devenire ritmică si ca Imobilă Vesnicie; ca Suflet si germene al Divinitătii si ca deplină Realitate divină, în acelasi timp creată de către Dyonisiac si în mod suveran creatoare”. Uneori adevărurile mistice profetite i se descoperă  lui Zarathustra ca o trezire dintr-o stranie betie pe cînd se odihneste la umbra unei vii unde atîrnă  mii de ciorchini aurii – metaforă a melancoliei de aur a profetului si a tot ce devine fruct în înalta amiază a gîndirii. Si, în felul acesta, Zarathustra gustă „o picătură de Fericire de aur, de vin de aur”.
Poemul teogonic din Asa vorbit-a Zarathustra, în care profetul vorbeste despre  propria sa istorie si despre cea a Pămîntului si a Omului, poartă numele de Cîntecul beat. Un extaz muzical domină acest Cînt, al cărui limbaj este „pîrguit ca toamna sau ca  după amiezile  de aur”, anuntînd că „Lumea însăsi este pîrguită, strugurii se rumenesc… Omule Superior,  nu  simti tainica savoare care se înaltă – parfumul Vesniciei,  parfumul vinului de aur care te face să mori de Fericire?”. Or, această fericire este „Bucuria Vesniciei, eternitatea tuturor lucrurilor, profunda, profunda Vesnicie”.

 

Home