George POPA

APORIA GOLULUI ACTIV

 

Sub boltile clarobscurului ceas mă ispiteau
eonii nemărginirii:
„Prea mult  univers, iar tu prea putin.
Vino, să te izbăvim de robia măsurii.
Numai dezmărginit putea-vei îmbrătisa
frumoasele-fără-corp  ale negrăitului.
Mistuindu-te, izbuti-vei să strîngi
în arcul unei singure ore aventura eternitătii,
asa cum miezul rodiei condensează aventura luminii.
Descătusat de orice întruchipare, mereu pur să rămîi,
izvod netrădat de împliniri,
care sărăcesc grădina fără hotare a făgăduintelor”.

Dar în zori geniul formei amar l-a certat:
„Opreste-ti intrarea-n tipare, duh al destrămării!
De ce să-l dai pradă albastrului nesătios,
sevelor fără de chip si flăcărilor fără de trup?
Numai sclavia conturelor poartă sansa de-a fi.
Chiar dacă-l măsoară, clipa îngustă îl tine.
Vesnicia este alături,
dar singure nălucile golului suferind de neînchegare
se aud  gemînd în hăuri de ceată si fum.
Iar nesfîrsirea tot lucru-l ucide,
sorbindu-l în neistovitul inform.

O, zei hrăpăreti!
Nefiinta voastră cu nemărginire hrăniti-o!
Împlinirea si desăvîrsirea sunt sanse umane.
Existenta e noroc omenesc.
Dar voi sunteti oare? Puteti exista?
Fructul există pentru că este rotund si întreg.
Si astrii există, si omul, si orele – fapte de contur si de ritm.
Ci voi, voi cei fără de chip, cum ati putea fiinta?
Cum să arcuiti necuprinsul în jurul vostru
si miez al oricărei putinte să deveniti?
Vouă chiar răsuflarea unei singure ore refuzată vă este 
prin absurda plecare în peste măsură”.

Ci eu:
O, puteri ale gîlcevei eterne,
între voi nu poate fi împăcare.
Căci tiparele nu sunt prea sigure.
Care armonie e atît de întreagă
să poată închide alunecarea-n afară?
Pe toate ferestrele infinitul năvăleste-n odaie,
si sirenele sale viclene neîncetat ademenesc
fragilele forme:
corolele înaltă spre ele jertfa lor de miresme,
pasărea se cheltuieste în jertfa de cântec,
portocala-n arome, iar sîngele în arderile fără crutare.
O nevindecată spărtură
roade în cele două neajunse-absoluturi:
conturele sunt răni pe fata necuprinsului,
iar necuprinsul sîngerează de moarte tiparele.

Puteri de nemărginire întemnitate-s în mine,
captate de-o magică arhitectură.
Se zbat galopînd nepotolit prin vine,
dar aripile se frîng de măsură.
Eu, însă, spuneti-mi,  eu cine sunt?
Nici zeu si nici închisoare.
Dar cînd se lovesc, atuncea mă doare.
Eu nasc la locul înclestării gemute
si sunt:
punct de certitudine unde existenta ia cunostintă
de strania ei sfîsiere;
punct lucid unde
un strigăt sau un fulger mereu se înaltă
căutînd să ghicească de sus, sub talazuri, un tărm
pe care să poată ancora absolutul,

Se înaltă si cad
măsurînd întinderea fascinantului joc
al necesarei erori.

 

Dincolo de vid

Putem urca pe orice creste si-n spatiul lumii am suit,
dar înăltarea peste sine, cîte aripi au izbutit?

Sau este  doar o fulgerare străluminînd vidu-absolut,
extaz acut al liberării de rest, – sfîrsind când a-nceput?

Ajuns-au oare acei doi – cel din Apus în Deitate,
la Răsărit altu-n Nirvana? E stingerea deplinătate?

Noi suntem doar o simplă coajă a golului de a nu fi,
si-ntr-un alt gol cercăm un sine. Putem tăgada rotunji? 

Neobosita alergare o fugă e de orice sine.
Tu esti atîta: constiinta nelinistitelor tărîne.

Ci-ntregul gol o să dispară de-ai să dizolvi nesansa-n cînt.
Vei fi deasupra, în afară, mai sus de cel Dintîi Cuvînt.