TÂNGUIREA POSTMODERNISTULUI

 O temnitã-i poemul. El din real ne-alungã,
 câtusi ne pune ritmul, iar rimele zãbrele,
 piezise întelesuri ne înrobesc în ele
 si-n colivii de aur cuvintele ne-aruncã.

 Metafora tot lucrul cu-o mascã-l perverteste
 si-apoi îl exileazã în idealitate.
 închisi printre fantome în spectralã cetate,
  - astfel se mint poetii cã vietuiesc cereste.

 O, bieti poeti ! Fãpturii alt nume vreti sã-i dati.
 Ce jalnicã-amãgire ! Voi doar amestecati
 aceleasi cuvinte rostite-n Prima Zi.
 Priviti în jur: nimica nu ati putut clinti.

 Zvârliti de Inginerul Ascuns într-o-nchisoare,
 voi incercati o alta sã construiti mai fin.
 Ce dharmã peste ceruri mai dreptã si mai mare
 va hotãrî cã-al vostru e jocul cel divin?