POEZIE SI TRANSPIRATIE
Poezie si muză
Noi sîntem din cei cu-auzul fin
Si ascultarăm soapta misterului divin.
Sublimul adevăr noi l-avem din cer.
Eminescu
Vechii greci au imaginat nu numai diversele genuri literare, dar si cele nouă muze inspiratoare, fiicele lui Apollo si ale Mnemosinei (memoria ca eternitate a artelor), la care au adăugat pe poeta si muziciana, – Sappho din Lesbos si Mitilene – aceasta devenind model absolut a ceea ce ar trebui să fie, pentru un poet, muza pămînteană cu înaripare divină.
Încă în Iliada, insuflarea muzelor parnasiene este invocată din primul vers, de către Homer („Cîntă-mi, zeită, mînia ce-aprinse pe-Achile pelianul”), iar apoi de poetii lirici sau tragici. Pythianica I a lui Pindar începe cu invocarea zeului si al fiicelor sala: „Harpă de aur a lui Apollo si a vioriu buclatelor Muze legiuită avutie”.
Platon dezvoltă în dialogul Ion, ideea că poetul nu este nimic prin el însusi, ceea ce el scrie vine de dincolo de el, de la suflul divin. Dar acest lucru fusese spus mai de demult de Democrit: „Tot ceea ce un poet scrie din entuziasm si inspirat de suflul divin, este în mod superior frumos”…. „Să-ti reprezinti mereu ceva frumos, aceasta este vocatia unei inteligente superioare inspirată de zei”.
Si în antichitate, în afară de Sappho, vor fi fost, desigur, muze inspiratoare terestre, zeificate, de poeti si artisti. Amintim doar pe vestita Phrynea, modelul si iubita lui Praxiteles, înnemurită în Afrodita din Cnide, cea mai de seamă operă a celebrului sculptor. Era atît de frumoasă, încît, desi surprinsă cu fapte de impietate în templul Dianei si putînd fi condamnată la moarte, la vederea splendidului său corp gol, după ce avocatul său, Hesperides, desprinsese peplosul de pe umerii Phryneii, heliastii care o judecau, au concis: „Un asemenea corp nu poate să moară”. Era o strălucită dovadă a faptului că pentru greci viata de aici, formele ei armonioase, constituiau primatul ontologic în univers. Olimpienii erau niste oameni la fel de viciosi ca si noi, doar că erau nemuritori.
La greci invocarea muzei era mistică, o comuniune adînc vietuită cu sfera divină. Creatia poetică apartinea zeului, Apollo, pe care o transmitea prin intermediul muzelor, fiecare cu limbajul potrivit fiecărei arte. Iar poetul o primea în transa unui mister. Mai apoi, Orfeu, zeul împrumutat de la traci, este resimtit ca fiind inductorul inspiratiei, care rămîne mai departe fior ceresc.
Poetii latini, începînd cu Virgiliu în Eneida („Muză, povesteste-mi mînia zeitei ce l-a silit pe-un om de seamă să îndure atîtea nenorociri”), adoptă si ei muzele, dar nu mai intervenea acelasi fior religios, aceeasi sentiment al revelatiei. Pentru că, asa cum afirma Spinoza, „Omnia praeclara tam difficilia quam rara sînt”- „toate lucrurile – (care tin de divin) – sînt tot atît de dificile, pe cît sînt de rare”. Spiritualitatea elenă – a consubstantierii divinului cu omul (invers avusese loc la egipteni) a fost unică, irepetabilă, omul fiind considerat „măsura tuturor lucrurilor”, inclusiv a zeilor (Protagoras).
În era noastră raportul muză-poet se schimbă. Muzele ceresti dispar. Din Evul Mediu, odată cu cavalerismul, muzele devin pămîntene, „divinizate” de către un Dante, Petrarca, mai apoi romanticii, în frunte cu Novalis. Goethe apare însă marele cumulard al eroticii în deplinătatea ei carnală si sentimentală. Fiecare din epocile creatoare ale poetului din Weimar este marcată de un nume: Charlotte Buff pentru epoca romantică Sturm und Drang, cînd scrie romanul Suferintele tînărului Werter; Christiane Vulpius (viitoarea sotie) pentru epoca Elegiilor romane; Marianne Willemmer pentru epoca de inspiratie persană, concretizată în volumul West-Östlicher Diwan; iar în epoca finală, cea a Elegiei din Marienbad, Ulrike von Levetzov. În afară de diverse interludii, refrenul, de lungă durată, a fost Lotte von Stein. Erotica Lui Goethe a mers pînă la dragostea cu Elena din Troia, imaginată în Faust, si apoi suie la încheierea cerească din finalul celebrei sale tragedii: Ewige Weibliches/ Zieht uns hinan – „Eternul Feminin/ Ne poartă spre înalt.”
Problema care se pune, în ce măsură intervine muza în determinismul creării unei poezii. Precum am arătat, la greci functiona convingerea religioasă că procesul creator lăuntric este insuflat de Apollo prin intermediul fiicelor sale, muzele ceresti. Această credintă constituia o certificare divină a procesului cerebral.
Prin ce pot interveni însă muzele terestre în procesul creator, acesta fiind un act unic, al unei sensibilităti poetice unice, surprinsă într-un moment de gratie unic? Prin ce o femeie poate induce creatia unui poem?
„Inspiratia” emanată de „muză” constă în inductia energetică pe care „eternul feminin”, îl exercită asupra poetului prin frumusetea fizică si elanul erotic. Actionează intensitatea sentimentului, puterea de comuniune, entuziasmul femeii care înaripează liric. Efluviile iubirii conjugate dinamizează procesul secret, lăuntric, al genezei poemului.
Există însă două mari exceptii. Una din ele constă în eventualitatea, rară, cînd femeia este de o sensibilitate si inteligentă superlative, cum a fost vorba de Suzette Gontard.
Ca atare, Hölderlin (Hyperion) si Diotima (Suzette Gontard) au realizat poate iubirea de cea mai înaltă spiritualitate din istoria culturii, despre care ne-a rămas mărturie. Destinul a vrut să se întîlnească aici un poet al sublimului cu iubirea sublimă a unei femei deosebit de dotată intelectual, asa cum rezultă din scrisorile sale, mărturisind o pasiune de mare mistuire a inimii si extaz al mintii. Iată consonante din romanul Hyperion:
Hyperion: „Era în noi si deasupra noastră ceva etern. Diotima mă înconjura cu delicatetea Eterului”.
Diotima: „Geniul său era prea iradiant pentru a rămîne singur, si lumea prea săracă pentru a-l cuprinde”.
Hyperion: „Zilele mele poetice încoltesc pentru tine…Noi sîntem, Diotima, note vii , acordate în concertul tău,o, Natură! Cine l-ar putea rupe?”.
Si celebra poetă Vittoria di Colonna a însemnat o sublimă consonantă sufletească si spirituală pentru Michelangelo, frumoasa Fornarina pentru Rafael, Hendricke Stoffels, a doua sotie, de mare noblete sufletească, pentru Rembrandt, Anna Magdalena, a doua sotie a lui Bach (compozitoare, a scris o carte de adîncă pietate despre marele compozitor), Matilde Wesendonck pentru Wagner, ea însăsi poetă si compozitoare, inspiratoarea a celei mai sublime opere dedicată iubirii absolute, Tristan si Isolda.
O altă eventualitate este cea eminesciană. Este relevat în toate culturile rolul jucat de atractia magnetică, misterioasă, pe care yin, eternul feminin, o exercită asupra lui yang, cele două principii despărtite cîndva, ab origine, si care încearcă să refacă unitatea din ajun. Autorul Luceafărului vorbeste de „farmecul sfînt”, un „vis misterios” venind samsaric din începuturi, din acel „noian îndepărtat – răzbătînd din „Părintii din părinti”… Este erosul pămîntesc proiectat cosmic – plecat din vesnicie si purtînd în vesnicie: „Ai fi trăit în veci de veci/ Si rînduri de vieti”.
Eminescu suie la sensul suprem al iubirii, impulsul idealului de a reface Unul primordial, pentru a contracara dehiscenta primei zile cînd demiurgul si-a creat un alter ego – lumea – pentru a iesi din singurătate, dar încercarea s-a dovedit un esec, fiind o deschidere spre moarte.
Astfel, pentru Eminescu, iubirea dezvoltă puterea cosmică de anulare a creatiei mortifere. Cei doi devin „lumină din lumină, Dumnezeu din Dumnezeu”. Kalidassa, Dante, Petrarca, Hölderlin, Novalis, Tagore, între altii, au creat sub impulsul iubirii în acest gînd ultim. Într-o legendă indiană se spune că la început bărbatul si femeia erau lumină pură, dar la un moment dat ei s-a contaminat de materie, de carnal. Ca atare, iubirea încearcă să scurtcircuiteze decăderea, refăcînd lumina absolută dintîi. Eminescu a suit însă si mai înalt: cei doi devin Unul dinaintea creatiei.
O precizare esentială. Insuflarea, inspiratia este pozitivă, determină entuziasm, aripi, flacără sacră. Versurile eminesciene: „Azi adeseori femeia, ca si lumea, e o scoală/ Unde-nveti numai durere, înjosire si spoială”, precum si poeziile Pe lîngă plopii fără sot, Ce e amorul?, Adio, S-a dus amorul, Scrisoarea a V-a – nu sînt „inspirate”, ci induse poetului de luciditatea sa, sînt notatii negative. Aceste gînduri profund amare mărturisesc drama poetului de a nu fi avut sansa de a întîlni o Suzette Gontard. „Muza” din poemele sale era o proiectie ideală suprapusă de vointa sa de sublim pe imagini feminine comune.
Rezumînd, dacă la greci, la Dante, la Hölderlin, Eminescu – raportul cu muza constituia o transă mistică, la romantici devenea, o tensiune a afectivitătii si imaginatiei erotice, actualmente muza este evocată ca un simplu ingredient stilistic. o vocabulă cu prestigiu istoric, o modă lirică anamnestică.
