Patria poetului este nemãrginirea. “Despic cerul si mã înalt în infinit... si prin eter pãtrund  în zãrile ceresti”, scrie într-unul din sonetele sale Giordano Bruno, cel ars pe rug. Ce poate simti acest împãtimit al zborului, al absolutei libertãti, care este poetul, atunci când este aruncat dupã gratii ? Desigur, reactia depinde de balansul dintre aderenta fatã de viatã si capacitatae detasãrii, dintre ceea ce pierde dincolo de zidurile închisorii si ceea ce “câstigã” spiritual, creator, în suferintele fizice, dar mai ales morale ale detentiei. Or, se întâmplã ca tocmai acest rod creator amar sã constituie ulterior opera cea mai durabilã a acelei teribile si umilitoare experiente a claustrãrii, asa cum a avut loc cu Mângâiere filozofiei a lui Boethius sau De profundis a lui Oscar Wilde. în cele ce urmeazã ne vom opri la câteva exemple de asemenea crude experiente, urmate uneori de condamnarea la moarte.

Mângâierea filozofiei

Filozof de vastã culturã, poet si om de stat,”ultimul dintre romani”, Boethius (Ancius Manlius Torquatus Severinus) (cãtre 480-524) este cel care întreprinde traducerea în latinã, comentatã pentru prima oarã, a operelor lui Platon si Aristotel. Fiind acuzat de trãdare de cãtre impãratul Teodoric cel Mare, al cãrui sfetnic era, este întemnitat si executat dupã cumplite torturi. în închisoare scrie Despre mângâierea filozofiei, cartea sa cea mai cunoscutã, si cea mai cititã în Evul Mediu, dupã Biblie si Regula monasticã a Sfântului Benedict.
 Mângâierea filozofiei este un dialog al condamnatului cu el însusi, cãutând sã afle argumente, cu rãdãcini în gândirea stoicã si neoplatonicianã, care sã-i transforme nefericirea în pace sufleteascã. Rând pe rând, bogãtia, marile demnitãti sociale, puterea, gloria, plãcerile lumesti sunt demascate ca vanitãti si izvoare ale rãului în lume. Bunurile  acestei lumi nu sunt pretioase prin natura lor, ci prin opinia pe care ne-o facem despre ele. Nu trebuie sã pui pret pe stima vulgului, cãci ea nu se bazeazã pe o judecatã bine reflectatã, si se schimbã cu cea mai mare usurintã. Pânã si prietenia este de multe ori doar o mascã. Una din  ideile principale ale cãrtii constã în aceea cã rãul este totdeauna pedepsit, cã a comite rãul este un act de sinucidere. Virtutea si unirea cu Dumnezeu rãmân unicul bine, adevãratul izvor de fericire, unica beatitudine.
 Toti oamenii se nasc egal de nobili, si totul  este ca fiecare sã-si cunoascã aceastã excelentã, sã o cultive si sã se fereascã de a o degrada. Erorile cele mai grave ale omului fatã de el însusi : sã înceteze sã se cunoascã pe sine si sã se exileze pe sine însusi.
 Totusi, la douã întrebãri filozofia nu poate rãspunde foarte convingãtor : de ce în lume dominã si triumfã rãul, iar cei buni sunt umiliti ? cum se împacã ideea de liber arbitru al omului cu afirmatia cã totul se aflã în prestiinta lui Dumnezeu ?
 Nu stim cât a putut sã-l consoleze în mod real filozofia pe Boethius, care în perioada când scria cartea nu stia cã va pierde nu numai bunurile, pozitia socialã, stima Romei, libertatea, dar pânã la urmã, chiar si viata. S-a observat cã, în mod inexplicabil, în aceastã încercare de autoconsolare nu existã nici o referintã la crestinism, Boethius preferând argumentatia filozoficã.

Rondelurile exorcizante

Clarles d’Orléans, fiul lui Ludovic Azincourt, primul mare poet francez, dupã o tinerete dureroasã,  marcatã de pierdere tatãlui, prin asasinare,  la treisprezece ani, si de moartea primei sotii dupã un an de la casãtorie, care  avut loc când  poetul avea  paisprezece ani, este rãnit si capturat de englezi la bãtãlia de la Azincourt, urmând apoi a fi tinut prizonier timp de 25 de ani, în care timp pierde si pe cea de a doua sotie. Aflat în prizonierat, singura consolare va fi poezia. Eliberat în schimbul unei rãscumpãrãri foarte costisitoare, se întoarce la castelul Blois unde, renuntând la viata politicã, în singurãtate, se ocupã exclusiv de poezie si primeste nobili si poeti, printre care, François Villon. Este întâiul mare liric francez, celebre fiind mai ales Rondelurile sale, de o infinitã gratie si  pline de melancolie si tandrete, iar uneori nuantate de o finã ironie. Apare limpede cã suferintele sufletesti care l-au urmãrit încã din fragedã vârstã, dar mai ales îndelungatul prizonierat, au fãcut ca Charles d’Orléans sã afle antidotul în poezie. Iatã câteva fragmente în care transpar caracterele amintite ale cuceritoarei sale lirici :
  ... În Cartea mea a Cugetãrii,
  Gãsit-am inima rãnitã
  Scriind istoria durerii
  Cu lacrimi toatã zugrãvitã,

  Stergând asa o prea-ndrãgitã
  Icoanã dulce a plãcerii.

  Ah! Inima unde-a aflat-o ?
  ... în Cartea mea a Cugetãrii !

Adresându-se celor care îl credeau mort, dusmani sau prieteni, poetul scrie :
  Nu vã-mbrãcati cumva în negru,
  Mai ieftin e ce-i cenusiu;
  Puteti vedea cã sunt integru,
  Cã soarecele-i  încã viu.

Se observã jocul de cuvinte creat de faptul cã soarecele este cenusiu, asemenea cu hainele recomandate în loc de doliu. Si iatã un catren, din care vom gãsi, la mari distante în timp, douã interesante ecouri :
  Perechi de noi îndrãgostiti
  în noul anotimp în floare
  Pe strãzi, lipsiti de-o motivare,
  în salturi cãlãresc grãbiti.

Versul al treilea gãsim expresia “Sur les rues, sans raison”, pe care o vom reîntâlni laVerlaine: “O, le chant de la pluie ! Il pleure sans raison.... Quoi ! Nulle trahison ? Ce deuil est sans raison”. Pe de altã parte, în ultima strofã din poezia Primãvarã, a lui Topârceanu, gãsim asemãnarea notãrii unei impresii fugare caracterizând foarte viu si expresiv energia vitalã indusã de venirea primãverii - atât celor din stradã, cât si celor doi poeti,: “Pe trotuar, în  stradã saltã / Douã fete vesele... “

Catrenul sfidând spânzurãtoarea

Nãscut în acelasi an cu arderea pe rug de cãtre Franta a celei mai pure si harismatice figuri a istoriei sale, Jeanne d’Arc (1431), Magistrul în Arte,  François Villon, genialul vagabond, dupã repetate întemintãri pentru isprãvi dintre cele mai scandaloase (insultã grosierã la adresa unei înalte doamne, spargeri, jefuirea unei biseici, uciderea - în legitimã apãrare - a unui preot), dar scãpat prin diverse interventii consecutiv Jalbelor în care cerea clementã si iertare, finalmente, este condamnat la spânzurãtore dupã ce fusese implicat - dar fãrã a fi vinovat de aceastã datã - într- o încãierare soldatã cu rãnirea unui notar pontifical. Or, în asteptarea executãrii sentintei, scrie pe pereti urmãtorul Catren :
  Je suis François, dont il me poise,
  Né de Paris, emprès Pontoise,
  Et de la corde d’une toise,
  Sçaura mon col que mon cul poise.

  Eu sunt François, cel în necaz,
  Sunt din Paris, lângã Pontoise.
  Acum va sti grumazul meu
  Sezutul cât este de greu.

În francezã, catrenul are jocuri de cuvinte intraductibile: cuvântul col (gât) este pus în antitezã cu cuvântul cul (sezut) ; în versul doi se minimalizeazã Parisul fãcându-l vecin unei localitãti nesemnificative, iar François, din primul vers, indicã si numele poetului, dar si faptul cã este francez, ambele cuvinte scriidu-se în vremea aceea la fel.
 Acest catren constituie una din cele mai tragi-comice sfidãri ale mortii. în schimb, în Epitaful scris cu aceeasi ocazie, fiecare strofã se încheie cu refrenul : “Rugati pe Domnul sã ne ierte”.  Precum se stie, Villon si tovarãsii sãi au fost amnestiati, dar au fost pedepsiti la zece ani de exil. Dupã ce mai cere trei zile rãgaz pentru a-si lua rãmas bun de la familie si prieteni, la 32 de ani, poetul pãrãseste pentru totdeauna Parisul. De atunci nu s-a mai stiut nimic de soarta lui Villon, dispãrând total din memoria timpului pentru a intra în cea a legendei, fiind primul mare poet romantic si primul poet “maudit”.

Cavalerul Tristei Figuri ia nastere în temnitã

închis în cinci rânduri, evadând de trei ori, Miguel Cervantes imagineazã, la una din întemnitãri, cea mai spectacularã evadare, si anume, din realitatea comunã, - cenusie, apterã, meschinã - în idealitate. Don Quijote încarneazã o extraordinarã simbolicã, metafora sublimei aspiratii umane spre promovarea supremelor valori. Figura sa, halucinatã de cele mai himerice aspiratii, o regãsim în oricare din figurile arse de febra înãltãrii celeste, ale lui El Greco. Paroxismele visului, culminatiile exaltãrii în înfãptuirea binelui, absolutul autoiluzionãrii sunt superlativele Cavalerului Tristei Figuri.
 Vorbim abuziv despre lucruri eterne, dar poate nimic nu este mai etern decât ca omul ales sã creadã cã poate reîntemeia societatea într-o epocã de aur a dreptãtii, cã poate sã se lupte cu morile de vânt, sã idolatrizeze o femeie analfabetã sufleteste. Dar chiar învins pe planul vietii practice, Don Quijote a învins pe plan spiritual : a trãit la modul sublim propriile sale himere. în schiimb, va trebui sã moarã, pentru cã este un strãin într-o lume strãinã valoric. în schimb, Sancho Panza supravietuieste: pe el viata banalã nu-l eliminã fiindcã a crezut într-însa. Dar Sancho va dispãrea în nesemnificativul cotidianului, pe când Don Quijote se înaltã tot mai sus în constiinta universalitãtii valorilor, ale acelui umanism în care omul încercã sã se înalte mai sus de sine. Magnific si jalnic, sublim si grotesc, Don Quijote este nemuritor pentru cã nemuritoare este transformarea urmãririi unui ideal, oricând si oriunde, într-o aventurã ce pare rizibilã. Idealitatea nu se poate întrupa. Cartea lui Cervantes rezumã goana inutilã a omului de exceptie dupã imposibile : justitie, onoare, etern-feminin.
 Cervantes a evadat din închisoarea vietii de rând într-un tãrâm himeric. Acolo însã îl astepta vesnicia.

“Ce-ai fãcut cu tineretea ta ?”

Paul Verlaine povesteste în Mes prisons, nummeroase aventuri avute cu politia, urmate de detentii între patruzeci si opt  de ore si doi ani, aceasta din urmã dupã ce slobozise douã gloante în Arthur Rimbaud, “fiul soarelui”. Relatarea detentiilor este satiricã, amarã si zeflemistã la adresea “sticletilor” francezi, cu descrierea conditiilor sordide si tratamenul brutal din închisori ; în încheiere, sfãtueste pe politisti sã se ocupe de rãufãcãtori si “sã lase poetii în pace ; ei nu vã privesc în ambele sensuri ale verbului”.
 Dar, la întemnitarea dupã incidentul cu Rimbaud, Verlaine scrie acest poem de o impresionantã simplitate si de o tristete sfâsietoare si, totodatã, având o muzicalitate intraductibilã :
  Le ciel, par-dessus le toit,
   Si bleu, si calme !
  Un arbre, par-dessus le toit,
   Berce sa palme.

  La cloche, dans le ciel qu’on voit
   Doucement tinte.
  Un oiseau sur l’arbre qu’on voit
   Chante sa plainte.

  Mon Dieu, mon Dieu, la vie est là
   Simple et tranquille.
  Cette paisible rumeur-là
   Vient de la ville.

  - Qu’as-tu fait, ô toi que voilà
   Pleurant sans cesse,
  Dis, qu-as-tu fait, toi que voilà
   De ta jeunesse ?

(Cerul deasupra acoperisului, /  Asa de-albastru, asa de calm! / Un arbore peste acoperis, /  îsi leagãnã crengile. // Clopotul în cerul ce se zãreste, / Sunã blând. / O pasãre în arborele ce se zãreste / îsi îngânã suspinul. // Doamne, Doamne, viata este acolo, / Simplã si linistitã. / Acest svon cuminte / Vine din oras. // - Ce-ai fãcut, o, tu, cel de aici / Plângând fãrã-ncetare, / Spune-mi, cea-i facut, tu cel de aici, / Cu tineretea ta ? ).
 întreg universul poetului s-a redus la un petec de cer albastru si linistit zãrit prin ferestruica celulei,  la crengile unui arbore, la care se adugã auzul unei pãsãri ce nu se vede si zgomotul surd rãzbãtând dinspre oras. Singurul mijloc de evadare i-a rãmas poezia, nãscutã din suferinta claustrãrii si a umilintii.

De profundis

Una din experientele cele mai tragice ale umilintii suferitã de detentie, a fost cea a lui Oscar Wilde. Si acest lucru pentru cã, pe de o parte, vina era foarte rusinoasã la acea vreme (ce ironie ! Anglia, care  îl condamnã pe Wilde pentru homosexualitate, va fi printre primele care ulterior va legifera pozitiv aceastã aberatie antinaturã); iar, pe de altã parte, cãderea poetului era dublã : de la mare înãltime, Wilde fiind în culmea gloriei, rãsfãtatul saloanelor poetico-mondene londoneze, iar el îsi fãcuse din plãcere, asa cum singur mãruristeste,  telul exclusiv al vietii: “îmi plãcea sã fiu flaneur, un dandy, un om la modã... ceea ce era paradoxal pentru mine în sfera gândirii, ajunsese perversitate în sfera pasiunii. Astfel el refuzã încã din adolescentã sã audã de suferintã, sã punã vreun pret pe valoarea ei modelatoare în viatã,  si acest lucru, chiar la sfatul repetat al mamei, care îi citea deseori un catren de Goethe tradus de Carlyle :
 Cel care nu si-a mâncat pâinea în durere,
 Cel care nu si-a petrecut orele noptii
 Plângând în asteptarea zilei de mâine,
 Acela nu vã cunoaste pe voi, puteri ceresti.

Condamnat la 2 ani, închisoare, umilinta cumplitã înduratã îl face pe Oscar Wilde sã sufere o adevãratã mutatie spiritualã, descoperind valoarea onticã si axiologicã a suferintii. Fructele acestei experinete dureroase au fost poemul Balada temnitei din Reading si mai ales cartea de meditatie, De profundis.
 De profundis este una din marile cãrti ale celui mai profund umanism. Putine lucrãri au fãcut un mai sfâsietor si sublim elogiu durerii ca acest opuscul. în închisoare, - sau brutalizat, defãimat, ignorat sau chiar blamat de prieteni, exilat din strãlucitoarea carierã literarã si viata închinatã voluptãtii, - Wilde descoperã cã “suferinta este marele adevãr”, marea certitudine existentialã. Primele cuvinte ale cãrtii proclamã : “suferinta este o clipã foarte lungã... ea are caracterul nemãrginirii.” Mai mult, este un mister si totodatã o revelatie. “Este cea mai înaltã emotie de care omul este capabil si totodatã tipul si mãsura oricarei arte mari... Spre deosebire de plãcere, suferinta nu îmbracã mascã.” Durerea ne face una cu Dumnezeu, si ea va fi “lumea cea nouã” a poetului, ea îl va învãta ce este cu adevãrat fericirea. îl va invãta sã se nascã din nou, pentru cã lumile au fost zidite în durere ; în durere se nasc stelele, copilul se naste în durere.
 Atât pãcatul cãt si suferinta “sunt lucruri sfinte si modalitãti de perfectare”, iar clipa cãintii este clipa initierii, când trecutul poate fi supus unei mutatii etice, Greselile se fac pentru cã ultimul mare mister nu este lumea, nu sunt cele sapte ceruri, ci tu însuti. “Cine îsi poate calcula orbita propriului suflet ?” Si adaugã acest mare adevãr : “A-ti propune sa fii om bun este o simplã ipocrizie, dar a fi ajuns un om mai adânc, este privilegiul celor care au suferit.” Cum era de asteptat, Oscar Wilde evocã aici la modul înaripat si pios totodatã figura lui Iisus, cel mai sublim pãtimitor al tuturor vremurilor, cel mai mare “poet al suferintii”, cel mai uman dintre artistii mari : “Viata lui întreagã este cea mai minunatã din poeme.”
 Poetul constatã cã modernitatea a profanat durerea. “Suntem bufonii durerii. Clovni cu inimile zdrobite... Viata modernã îmbracã tragedia în comedie, astfel cã marile realitãti par locuri-comune, grotesti.” Cãci marile pasiuni sunt pentru spiritele mari si pentru a vedea marile drame ontice trebuie sã fii sus,  pe aceeasi treaptã cu ele.
 Autorul Salomeei conchide : vreau sã mã pun în armonie cu spiritul care se ascunde în lucrurile manifetstate. “Misterul în Artã, Misterul în viatã, Misterul în Naturã, - aceasta caut. Este neapãrat necesar pentru mine ca sã-l gãsesc undeva.” Repudiat de societate, dupã cei doi ani de închisoare, Wilde vrea sã se întoarcã în Naturã, ale  cãrei stele îl vor face sã umble prin strãini fãrã sã se poticneascã, ale cãrei ape îl vor purifica si ierburi amare îl vor însãnãtosi.
 Cât priveste Balada temnitei din Reading aceasta povesteste drama unui tovarãs de închisoare, condamnat la moarte pentru cã si-a ucis iubita.  Ea se încheie astfel :
  ... Ucis-a omul ce-a iubit
   Si-a trebuit sã moarã.

  Si toti  ucidem ce iubim,
   Audã toti aceasta,
  Unii ucid c-un ochi amar,
   Cu-o mãgulire altii,
  Cel las ucide c-un sãrut,
   Iar cel viteaz cu spada.

Dupã iesirea din închisoare, Oscar Wilde nu se mai întoarce în Anglia, ci se stabileste la Paris, unde moare dupã doi ani de meningitã. Poetul ucisese viata pe care o iubise atât, si a trebuit sã moarã.

Home