XI. Suprema întelepciune: detasarea.

Fãcând “suma algebricã” a bucuriilor si a suferintelor, a amãgirilor si a dezamãgirilor, - care este atitudinea pe care trebuie sã o adoptãm în aceastã neizbutitã existentã? Pãstrând mereu treazã constiinta “zborului înfrânt”, a evanescentei vietii si a lumii, unica întelepciune este detasarea, desprinderea. Mai multe trepte pot fi încercate.
 O primã treaptã a detasãrii constã în a nu pune pret pe stiintã, pe dogmele religioase, pe filozofie, - pe nici o credintã, si pe nici o erezie; întelept este de asemenea sã nu te doarã nici indiferenta iubitei nici trãdarea prietenului; a fi lucid de faptul cã nici un glas, de nicãierea, nu-ti va descoperi sensul existentei; sã nu te impresioneze si nici sã te înspãimânte nemãrginirea mutã din jur; sã nu te deprime nedreptãtile “acestei lumi stupide” cu perfidele ei chemãri; sã nu hamletizezi zilnic despre “a fi si a nu fi; de unde, îndemnul - ignorând toate aceste desãrtãciuni, “culege din viatã tot ce-i surâs si floare” - orice te poate bucura pentru o zi, pentru o clipã.
 O a doua treaptã a detasãrii este înseninarea prin izolarea în singurãtatea deplinei renuntãri: “Liber la toate în jur sã privesti. / Dã totul si iartã oricui te rãneste / Si-ascunde-te-n tainã când vrei sã zâmbesti.”
 Suind mai departe pe traiectoria desprinderii, desparte-te nu numai de lume si de înselãtoarele ei plãceri (“O zi de bucurie, un an de lacrimi cere”... “zâmbetu-i solia tristetii care vine”), dar desparte-te si de tine însuti, iar acest lucru atât prin extatica pe care ti-o procurã vinul, precum si amintindu-ti mereu cã neant esti si neant vei fi.
 Stiind cã universul este o defilare neîncetatã de umbre, cât timp nu mã voi despãrti de toate, “nimica nu voi fi”. Astfel,  iesirea din strâmtul si falsul eu - nãzuitã fundamentalã a filozofiei brahmanice si budiste - constituie si pentru Omar Khayyàm suprema desprindere. Nu însã prin simplã contemplatie sau prin autopedepsire asceticã, ci prin experimentarea intensitãtilor vietii si, înainte de toate, vinul prin care dobândim voluptatea dizolvãrii în parfumata licoare, atât a “jocului de artificii” care este lumea, cât si a eului si a gândurilor sale tentând imposibilul. “Conditia umanã cu greaua-i umilire / Dizolv-o în delirul betiei. Mântuiti / Vom fi astfel, si-n ceruri, de trupuri despãrtiti. / Plutim desprinsi dincolo de orice îngrãdire.” “Betia” de care vorbeste poetul are sens metaforic si ea înseamnã trãirea supravoltatã a tot ceea ce ne poate transpune extatic în acel “dincolo”, pe care-l evocã în câteva rânduri Khayyam, acel delir care arde lumea aparentelor, fãcând sã transcedem orice amintire a amãgitoarei realitãti.

 La margine de clipã mereu re-ncepe-abisul.
 Dar peste prag cu-o cupã mai lesne-o sã pãsim.
 De-o sã fim beti într-una, vom aburi tot Scrisul
 Si când vom trece pragul din urmã, n-o sã stim.

 Din ziua-ntâia-n Ceruri s-au plãmãdit destine,
 Din prima zi fãptura la moarte-i condamnatã.
 Se-nvârte mecanismul nepãsãtor de tine.
 Tu bea si-astfel, la rându-ti, nepãsãtor te-aratã.

 Când beau, pentru o clipã dispare lumea toatã.
 Cum de existã încã în cupã dizolvatã ?
 ãst lucru mã învatã cã pentru-a exista
 De lume n-am nevoie. Si nici de mine - ea.
 

XII. Poezia absolutã

În unul din catrene, poetul afirmã: “La cei rãi nu-mi voi spune, nici celor buni secretul. / A gândului esentã în verb sãrac ar fi. / Eu vãd un loc mirific, dar nimãnui nu-ncredu-l, / O tainã am pe care n-o pot desvãlui.” Prin urmare, cea mai înaltã desprindere, evaziunea finalã pe drumul eliberãrii, are loc într-un spatiu feeric pur spiritual, pe care poetul nu numai cã nu-l va desvãlui cuiva, dar nici nu poate sã o facã, deoarece cuvântul este prea sãrac sã-l încapã, sã-l tãlmãceascã. Este de negrãit. “Tranfigurarea nu se poate exprima în cuvinte”, va afirma si Dante dupã aproape douã veacuri în Paradisul.
 Transcederea formulei de a fi, transcederea oricãrei conditionãri cu intrarea în inefabil, în starea fãrã nume - ultim refugiu al frustratei fiinte omenesti - rãmâne si pentru Omar Khayyam, ca si pentru marii lirici ai lumii, extrema de sus a desprinderii, - cea mai înaltã voluptate.

Poezia este, de fapt, unicul mijloc prin care omul poate intra în prezenta realei sale fiintãri. În poezie fiinta “izbucneste” cãtre propriul ei adevãr, afirmã Heidegger. Pentru cã poezia - arta în general - transformã clipa umanã în prezent învesnicit. Aceasta este menirea poeziei si, din acest motiv, ea este modul suprem pentru om de a-si procura existentã, în sensul de a fi în sfârsit el însusi, într-o a treia realitate, dincolo de viatã si de moarte.
 Cea mai deplinã purificare, cea mai elevatã eliberare de servitutile conditiei le împlineste poezia. Trãind, experimentând corul imens de frumuseti care alcãtuiesc firea, viata, iubirea - frumuseti si senzatii, care se conjugã, se întrepãtrund, se potenteazã într-o nemãrginitã si continuã comuniune, poezia transformã universul într-un miraj, iar sufletul într-o multiplicatã încântare.
 În acest scop, simtirea poetului se deschide tuturor senzatiilor interferente la nesfârsit: cânt, luminã, culori, miresme, arome - toate având darul de a izbãvi lucrurile de materialitatea lor, preschimbându-le în pure miscãri sufletesti. Schimbul de vibratii dintre lucruri realizeazã o totalitate universalã cu care sufletul intrã în corezonantã, se contopeste, stabilindu-se astfel o transfiguratã identificare. Omul exterior devine om interior, eul sfãrâmicios se dizolvã în voluptatea acestei dezrobiri, a acestei decantãri existentiale, a acestei sublimãri spirituale.
 Iatã câteva rubaiyate care sunt poezie purã, emanatii si inductoare ale inefabilului; întâlnim aici metafore de cea mai finã substantã si cu cel mai expresiv potential comutational, Omar Khayyàm fiind unul din regii metaforei în lirica universalã:

 Un imn închinã rozei din ram privighetoarea,
 Mireasma si-o-nteteste, de dor aprinsã floarea.
 Iubita mea la harfã un cânt suav mi-nchinã,
 Mai viu si-aprinde vinul în cupã-a sa luminã.

 De fiecare datã când vinul mã rãpeste
 Mi-e spiritul foc sacru, cuvântul apã sfântã.
 În juru-mi o minune în toate înfloreste
 iar cei alesi de Domnul cu viersul meu se-ncântã.

 Îti vindecã tristetea o rozã dând în floare,
 O veche ranã-ascunsã rãzbunã crinul sfânt.
 Un vers e leacul pentru cereasca nepãsare
 Si-un alt vers antidotul uitãrii pe pãmânt.

 În juru-acestei roze pluteste-o finã boare.
 E-un nimb fragil de ceatã? Vrej de parfum e oare?
 Un rest din vãlul noptii e pãrul tãu de maur?
 Trezeste-te, cãci zorii în cupe toarnã aur...

 În fiecare lucru asteaptã o minune,
 Iar versul meu încearca la viatã s-o trezeascã.
 Din nou mã naste draga din ale harfei strune
 Si vinul mã trezeste la viata îngereascã.

 Surâs si puritate! O, rãsãrit divin!
 În cupe scânteiazã câte-un imens rubin!
 Fã dintr-un ram de santal o harfã sã vibreze
 Si arde altã creangã ca sã ne parfumeze!

 Din flori ceresti coboarã petale de luminã
 Si-alcãtuiesc corole de aur în grãdinã.
 În cupa cum e crinul torn vin cu-obraz de rozã.
 În asfintit nori vineti mor în apoteozã...

 Mai toarnã-mi vin în cupã! Mi-e inima bolnavã.
 Vin roz ca trandafirii. Vin vechi de tãmâioasã.
 Vin, ca sã-nnec tristetea! Iar mâna ta suavã
 Sã-nlãcrãmeze harfa din strune de mãtasã...

 Când vioreaua-n hainã de ametist apare.
 Iar roza la suflarea zefirului se-nvoaltã,
 Bea vin c-un trup alãturi, sculptat de-o finã daltã
 Si sparge apoi cupa cuprins de încântare!

 În astã searã vinul mã-nvatã-un sens mai pur:
 Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
 Iar cupa-i modelatã din închegat azur.
 Si noaptea-i pleoapa unei lãuntrice lumine...

*
Întinsele si variatele interferente universale ale ideilor poetice din Rubaiyatele lui Omar Khayyam, coincidentele cu idei poetice întâlnite  si la Pindar, Dante, Shakespeare, Leopardi, Eminescu, surprinzãtoarele anticipatii ale unor conceptii filozofice moderne apartinând idealismului subiectiv german, gândirii lui Nietzsche sau Heidegger, au darul sã ne dezvãluie în plenitudinea ei personalitatea vizionarã a poetului persan.
 De întotdeauna s-a încercat rezolvarea a douã probleme fundamentale: ce este omul? ce este libertatea? La aceste întrebãri Khayyam a dat rãspunsul esential: în ce priveste cunoasterea lumii si a omului, nu putem nici afirma nici nega ceva la modul absolut; acesta este unicul nostru adevãr. Iar la a doua întrebare autorul Catrenelor rãspunde: eliberarea umanã are loc prin experienta poeticã, a cãrei culminatie este inefabilul. Astfel, ceea ce Heidegger a afirmat în secolul XX, Khayyam a spus-o încã din secolul XI-XII.

Divagatiile speculative despre experienta existentialã umanã nu se vor termina niciodatã. Adevãrurile esentiale sunt însã putine. Din acest motiv, cãrtile mari sunt mici. Rubaiyatele lui Omar Khayyam constituie una din marile cãrti ale omenirii. O fascinantã carte atotcuprinzãtoare a tot ceea ce se poate spune la modul esential despre aventura noastrã destinalã in lume.
 În încheiere, iatã invitatia, pe care, la înaltã noblete eticã, ne-o trimite Omar Khayyam din urmã cu o mie de ani :

 Priveste cedrul mândru ! Atâtea brate are !
 Dar nu ca sã cerseascã, ci ca s-adune soare.
 Si limbi nenumãrate au nuferii si crinii.
 Vorbesc însã în limba tãcerii si-a luminii.

Home