EMINESCU MAI ESTE ACTUAL?* (II)
George POPA
În cele ce urmeazã vom încerca, sã rãspundem cât mai succint, si, de sigur, cu totul incomplet, la întrebarea : prin ce este Eminescu original si astfel, prin ce este universal si de întotdeauna.
Originalitatea lui Eminescu este multiplã, si vom începe cu douã înfãptuiri bine cunoscute care ni se impun de la primul abord.
Datoritã unei sensibilitãti muzicale de exceptie si în consonantã cu sensiblitatea muzicalã a poetului anonim, care a creat doinele si Miorita, Eminescu a reusit sã suprindã în lirica sa acea formulã unicã de îmbinare a cuvintelor românesti care valorificã la maximum capacitatea de cântare a limbii noastre. Limba românã în cea mai aleasã a sa frumusete, atât ca încãrcãturã muzicalã cât si ca expresivitate – este cea utilizatã de Eminescu.
b. În acelas timp, Eminescu a creat în lirica sa un timbru personal, cu neputintã de definit, pentru cã acest timbru este al negrãitului. Nu poti arãta cu degetul negrãitul, asa cum nu poti arãta cu degetul un oarfum. De câte ori citim un poem eminescian, sau numai evocãm timbrul sãu inconfundabil, cum o facem acum, ne simtim purificati de o înaltã înseninare, suntem purtati infinit într-un tãrâm de o armonie unicã pe care Eminescu o voia sã fie a sferelor, asa cum scrie în poemul Muresanu.
Dar, lucru foarte important, dacã graiul eminescian este inimitabil, nu trebuie uitat cã Eminescu este cel care a creat limba noastrã literarã, – a spus-o Maiorescu – si cã noi, fãrã sã constientizãm acest fapt, vorbim în grai eminescian.
În legãturã cu rafinata sensibilitate muzicalã a lui Eminescu si a românului în general, – dovadã melosul popular despre care Goga spune în mod genial: "Privighetori din alte tãri / Vin doina sã ne-asculte", – permiteti-mi sã adaug urmãtoarele. La una din vizitele fãcute la Universitatea din Freiburg, Germania, directorul clinicii medicale m-a întrebat : de ce românii sunt atât de dotati pentru muzicã ? Mi-a venit bine întrebarea si i-am rãspuns : "pentru cã Orfeu, zeul muzicii este de origine tracã".
Este aici un adevãr profund, nu prea relevat, dar pe care vrem sã-l reliefãm, pentru cã el defineste o trãsãturã cardinalã a spiritualitãtii românesti. Despre ce este vorba ? Desfãsurarea melodicã are loc în trei momente: sunet, stingerea sunetului, nasterea sunetului urmãtor din energia indusã de sunetul anterior. Astfel, muzica este mulajul vietii, care însemneazã clipã, moartea clipei, nasterea clipei urmãtoare din clipa care tocmai s-a stins. Deci în ambele registre – muzicã si viatã – are loc o moarte spre înviere. Or, aceastã fiintã a muzicii se regãseste în tensionalitatea dulce-dureroasã ducând cãtre moartea intiaticã din starea de dor, care ne este specificã, stare surprinsã admirabil de Eminescu, între altele, în Peste vârfuri : "Mai departe, mai departe / Mai încet, tot mai încet / Sufletu-mi nemângâiet / Îndulcind cu dor de moarte." Se pare deci cã perceperea intuitivã a esentei muzicii ca pe o sfâsiere lãuntricã între fiintã si nefiintã ne este intrinsecã si, sositã din straturi adânci,ancestrale, ea reflectã înclinarea românului cãtre muzicã si cãtre starea de dor – calitãti întrunite culminativ de lirica eminescinã.
Trecând acum de la limbaj la fiinta poemului eminescian, o deosebit de semnificativã orginalitate eminescianã constã în particulara fenomenologie a spatiului sãu poetic, (despre care ne-am ocupat in lucrarea Spatiul poetic eminescian, Junimea, 1983). Aceastã originalitate este fundamentalã pentru întelegerea poeziei lui Eminescu. Este vorba de o conceptie proprie a raportului dintre suflet si lumea din afarã. Si anume, folosind – fie o miscare a elementelor naturii, fie o miscare muzicalã sau luminoasã, Eminescu preschimbã realitatea exterioarã în spatii lãuntrice, spatii a cãror naturã este însãsi miscarea, tensionalitatea perpetuã. Eminescu realizeazã în acest fel o sintezã idealã între suflet si univers, între eu si cosmos. Izvodirea unui spatiu fizic care duce mereu la noi însine, este marea faptã eminescianã, "cogito"- ul (Georges Poulet) liricii sale, intuitia sa esentialã. Iar zãrile lãuntrice, îmbogãtite cu spatiile lumii, cu frumosul cosmic, se aflã în expanziune nemãrginitã, acesta fiind un alt caracter al originalei fenomenologii spatiale eminesciene.
Vom exemplifica aceastã fenomenologie spatialã cu poezia Peste vârfuri. Sã ne-o reamintim :
Peste vârfuri trece lunã,
Codru-si bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sunã.
Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.
De ce taci, când fermecatã
Inima spre tine-ntorn ? -
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vreodatã ?
Aici spatiul fizic exterior este pus în dinamicã de o dublã miscare a unor elemente ale naturii, si anume, alunecarea pe cer a lunii si freamãtul frunzelor de arin. Aceastã miscare materialã, din afarã, este preluatã de o miscare muzicalã, de sunetul de corn ; or, miscarea muzicalã are dublã fiintã : materialã si imaterialã, fizicã si sufleteascã; în felul acesta, sunetul de corn face ca spatiul fizic din afarã sã fie convertit cu cea mai mare usurintã în spatii lãuntrice, în zãri ale sufletului.
Din acest moment spatiul exterior dispare si rãmâne numai miscarea pur sufleteascã. Or, aceastã miscare este a dorului, care este o tensiune fãrã potolire, fãrã rezolvare, se prelungeste indefinit – tot mai departe si mai departe, pânã ce devine atât de intensã, încât se transformã aproape într-o extinctie dulce-dureroasã: sufletu-mi nemângâiet îndulcind cu dor de moarte. Se atinge astfel starea cea mai înaltã, mai transfiguratoare a experientei poetice în general si eminescianã prin excelentã : negrãitul, inefabilul.
Considerãm cã pentru receptarea poeziei eminesciene, ea trebuie cititã în perpsectiva acestei particulare fenomenologii de transmutare a lumii în miscare pur interioarã. Eminescu creazã astfel cea mai eficientã cale de însusire – în experientã poeticã – a monismului lume-suflet, om-naturã solidarizati într-o unicã substantã fluidã, extaticã.
O altã originalitate asupra cãreia nu s-a atras atentia constã în conceptia lui Eminescu privind matricea în care s-a modelat cultura româneascã. Precum se stie, în cartea sa, Spatiul mioritic, Lucian Blaga afirmã cã albia stilisticã a culturii noastre o constituie alternanta deal-vale, care deschide balada („Pe-un picior de plai / Pe-o gurã de rai / Iatã vin în vale / Se cobor la vale / Trei turme de oi”... etc). Interpretînd pesimist întelesul baladei vrîncene, Blaga considerã cã fondul nostru psihologic este cel al supunerii pasive în fata destinului. Adevãrul este însã altul. În Miorita nu are loc o moarte fizicã realã, (precizãm cã în cele peste 1000 de variante ale Mioritei, moartea are loc efectiv numai într-o singurã variantã, din Ardeal); ci aici moartea este ipoteticã, si anume, un pretext pentru poetul anonim de a vorbi despre viziunea sa asupra mortii, pe care o considerã un act taumaturgic de transfer al vietii într-o supraexistentã eternã superioarã valoric, conceptie suind încã de la Geti, care, asa cum transmite Herodot, „nu credeau cã mor, ci doar schimbã locuinta”.
Or, la polul opus conceptiei spatiului ondulant, adicã ezitant, resemnat, Eminescu are intuitia genialã conform cãreia modelarea spiritualitãtii românesti a fost efectuatã de interventia destinalã a muntilor asezati în miezul tãrii. Poetul proclamã: „Muntele este tatã al rîurilor si al poporului nostru. Acesta e cumpãna lui, cîntarul cu care-si cîntãreste patimile si faptele” Este extraordinarã aceastã revelatie eminescianã: – în functie de înãltimea muntelui – adevãratul sãu pãrinte spiritual, – îsi mãsoarã românul simtirea, suferintele, înfãptuirile. Nu coborîrea, ci suisul, muntele constitue albia, sînul genezic al culturii acestui meleag. Si i-a revenit tot lui Eminescu intuitia vizionarã a adevãrului cã deschiderea cãtre nemãrginire, cãtre sublim, românul a învãtat-o de la muntii sãi: „Dar nu-s culori destule în lume sã-nvesmînte / A muntilor Carpatici sublime idealuri”. Pentru spiritualitatea acestui pãmînt muntele a fost educatorul avînturilor superioare, al zborului inimii si al cugetului pe verticalitatea cereascã. „Acasã în suflet” cum frumos se spune într-o doinã, românul întelege acasã în codrii si muntii lui.
Un alt caracter particular al creatiei emiensciene, rare ori reliefat, este constituit de etica sa. Etica eminescianã este a celei mai înalte aristocratii a inimii si a cugetului. Ne vom referi la cîteva fatete ale acestei etici.
Eminescu, alãturi de Hölderlin, este cel care, în lirica universalã, utilizeazã cel mai frecvent cuvîntul sfînt, cuvînt definind însãsi viata sa. Cãci iatã ce afirmã Caragiale despre Eminescu: „avea aerul unui sfînt tînãr coborît dintr-o veche icoanã”. Iar Octavian Goga: „De-ar fi trãit în zbuciumatele veacuri vechi de paroxism religios, Eminescu ar fi fost beatificat”. Eminescu a fost un adevãrat sfînt laic. Un scriitor afirma nu de mult în mod ritos cã românii nu au sfinti. Este fals. Nu sfinti este ceea ce nu avem, ci nu avem nimic sfînt. Dar poporul acesta are un cuvînt greu ca un blestem: „Cine n-are nimic sfînt, / N-aibe loc pe-acest pãmînt”
Eminescu învesteste cu sacralitate tot ce atinge puterea iluminatoare a liricii sale: natura, elementele, tara, fãpturile, iubirea, menirea sa poeticã, propria creatie. Astfel, scriitorii evocati în Epigonii sînt „sînte firi vizionare”... ale cãror „gînduri si spusã erau sînte”; sfîntã este luna: „Luna trece pe cer asa sfîntã si clarã”; sfînt este teiul: „Din teiul sfînt si dulce o ramurã sã frîngi... Deasupra-mi teiul sfînt / Sã-si scuture floarea”; sfîntã este Dacia, sfinte sînt stelele, sfinte marea, izvoarele, pãdurile, raza zilei, sfinte „ora mortii” si „tainele lumii” „pãmîntul cugetã adînc si sfînt”. Sfînt a fost pentru poet primul ceas al întîlnirii – „din ceasul sînt în care ne-ntîlnirãm”; sacre sînt noptile iubirii: „Doar noptile-s de-un farmec sfînt / Ce nu-l mai pot pricepe”. Dragostea se împlineste în sacralitate: „Inima mi-e sîntã astãzi... Azi sînt cast ca rugãciunea”... O ador precum cîntã harfa pe-o sfîntã... Doar în fior sfînt putem trãi miracolul iubirii: „Tu trebuia sã te cuprinzi / De acel farmec sfînt”. Iubirea este harul cel mai sfînt al omului:
... Amorul meu e-atît de-adînc si sfînt
Cum nu mai e nimica în cer si pe pãmînt.
Eminescu, considerã cã natura a creat geniile pentru ca ele sã „sã ridice piscuri din ce în ce mai sfinte” pe pãmînt. Poezia eminescianã este experientã sacrã pentru cã poetii fac parte dintre cei „cu-auzul fin” care „aud soapta misterului divin”; ei fac „legãtura” acordul armonios cu o ordine superioarã pe care o considerãm ultimã, cu absolutul. Astfel, Eminescu ne-a dãruit unul din cele mai paradigmatice modele de religiozitate poeticã, afirmînd: „Cîntul este partea cea mai purã, mai bunã si mai sfîntã a sufletului meu”.
O altã componentã a eticei eminesciene este cea a luminii. Dupã cît ne putem da seama, în contextul liricii universale, creatia eminescianã dezvoltã poate cea mai multã luminã. Vocatia pentru luminã a lui Eminescu nu ni se pare a fi fost de inspiratie neoplatonicianã, sau bizantinã, ori romanticã (romanticii preferau de regulã noaptea), asa cum s-a afirmat, ci are sorginte ancestralã româneascã – zalmoxicã.
În afarã de capacitatea de a mijloci transformarea spatiului fizic din afarã în spatii lãuntrice, lumina împlineste în creatia autorului Luceafãrului multiple alte functii. Diferitele însusiri ale luminii intrã în necesitatea internã a poemului.
Astfel, precum rezultã din Scrisoarea I, la fel ca si în alte viziuni mitice ale genezei, lumina constituie pentru Eminescu elementul cosmogonic primordial. Mai mult: lumina este substanta din care sînt plãmãdite atît formele materiale cît si sufletul, spiritul, asa cum are loc, de exemplu, în Atît de fragedã:
Atît de fragedã, te-asameni
Cu floarea albã de cires,
Si ca un înger printre oameni
În calea vietii mele iesi.
În Miradoniz, Odin si poetul, Memento mori, Povestea magului cãlãtor în stele s.a., elementele, stihiile, natura, fiintele, lucrurile apar emanatii ale luminii, închegãri ale limpiditãtii culorilor. Pentru Eminescu, fiinta iubitã este „un vis de luminã” o „luminã necrezutã” sau este doar luminã purã, în sine, ca în tulburãtoarea postumã Miron si frumoasa fãrã corp si în fascinantul poem Apari sã dai luminã.
Iubirea este pentru poet lumina purã, diafanã a genezei mereu reînnoitã si care te urmãreste ca un izvor neîntrerupt al energiei de înãltare si încîntare:
Te urmãresc luminãtori
Ca soarele si luna
Si peste zi de-atîtea ori
Si noaptea totdeauna.
Luceafãrul este un poem al luminii. Fãptura Cãtãlinei este o Idee primordialã a frumusetii, un model astral, mai mult, divin: „Cum e fecioara printre sfinti / Si luna printre stele”. Aceastã dublã esentã, materialã si spiritualã, face legãtura dintre pãmîntesc si ceresc. Lumina fetei de împãrat fuzioneazã cu cea a lui Hyperion. Cît priveste luceafãrul, acesta este prin însãsi natura sa celestã, luminã; o luminã suprafireascã trecînd prin diverse metamorfoze pentru a putea intra în comunicare cu lumea omenescului, a Cãtãlinei. Însfîrsit, nespatiul si netimpul unde îsi are sãlasul Dumnezeu este metaforizat printr-un vifor, un ocean nemãrginit de luminã purã, cea mai multã, cea mai intensã luminã din cîte au fost imaginate vreodatã:
Si din a haosului vãi,
Jur-împrejur de sine
Vedea ca-n ziua ce dentîi
Cum izvorãsc lumine;
Cum izvorînd îl înconjor
Ca niste mãri de-a-notul...
Pentru poetul nostru lumina nu este o simplã gestualitate picturalã, datoritã, dragã Doamne, unei „acuitãti vizuale delirante” cum afirma un eminescolog, si nici mãcar o gratuitã „magie opticã” urmãritã ca scop în sine, ci constitue o interioritate rembrandtianã. Valorile picturale, cromatice sînt la Eminescu limita vizibilã a unor valori sufletesti.
Mai cu seamã albul si elementele purtãtoare ale acestei culori strãpure opereazã alchimia axiologicã în poeme precum Mortua est, Atît de fragedã, Crãiasa din povesti, Înger si demon, Strigoii, Apari sa dai luminã etc. Albul, afirmã Rosa del Conte, devine o jerbã de „concepte de valoare”: virginal, angelic, edenic, divin, metafizic, albul înscrie o gamã variatã în registrul curãtiilor, începînd cu entitãti materiale vaporoase, diafane, pînã la arderile eterice ale principiilor ultime. Lumina totalã constitue pentru Eminescu suprema extaticã spiritualã. „Extras al geniului acestui popor” cum singur s-a recunoscut, Eminescu a conturat spatiul constiintei noastre axiologice cu ajutorul luminii, în termeni de luminã.
Se cunoaste faptul cã pentru Eminescu echivalentul sufletesc al luminii fizice este duiosia. Or, el este poetul care a valorificat la maximum acest simtãmînt, de modulare pur româneascã, încît este un truism sã spunem cã existã o duiosie specific eminescianã:
Deasupra casei tale ies
Mereu aceleasi stele
Ce-au luminat atît de des
Înduiosãrii mele.
În poezia lui Eminescu totul se imaculeazã, se face preacurat; fãpturile, lucrurile sînt transfigurate, plutesc într-o luminã nouã suavã, seraficã, avînd reflexe viorii, eterice, – o luminã care este numai a lui, contribuind la armonia de nuantã unicã a poeziei sale si care – în ultima instantã – devine materializarea unei duiosii „cu asupra de mãsurã”. Lumina eminescianã nu numai lumineazã, ci ilumineazã, trezind sufletul adînc al lucrurilor: „Puterea noptii blînd însenina-vei / Cu ochii mari si purtãtori de pace?... Iatã lacul. Luna plinã / Poleindu-l îl strãbate; / El aprins de-a ei luminã, / Simte-a lui singurãtate... Sus in brazii de pe dealuri / Luna-n urmã-i tine strajã, / Iar izvorul prins de vrajã / Rãsãrea sunînd din valuri”.
Fapt îndeosebi semnificativ: alãturi de învolburatele oceane de luminã parcurse de Hyperion în drumul cãtre Dumnezeu, cea mai multã risipã de luminã fãcutã de Eminescu în lirica sa se aflã în descrierea Daciei din postuma Memento mori. Este o descriere în termeni de luminã. Dealungul a cincizeci de strofe de încîntare mereu si mereu reluatã, – Dacia apare drept tara luminii absolute. Aici este „zi eternã” un „ocean de luminã” „zori eterne trãind în coruri dalbe”.
Într-un cuvînt, în lirica eminescianã lumina îsi asumã o triplã functie: ontogenicã, cognitivã si axiologicã. Sub diversele ei ipostaze lumina exprimã bucuria trãirii, atît a realitãtii senzoriale, cît si a celei spirituale. Dacã am reusi sã vedem lumea si pe noi însine în nuanta luminii eminesciene, am atinge exceptionala sansã de a fi consonanti cu spiritualitatea dintîi a acestui neam, sub forma cea mai purã, mai autenticã. Totul pentru cã începutul, – Zalmoxis – este, dupã cuvîntul eminescian, „sãmîntã de luminã” un perpetuu izvor al luminii.
Lauda Daciei, în cele trei sute de versuri, amintitã mai sus, dã stralucitã mãrturie pentru o altã eticã, de mare profunzime, la Eminescu: etica rãdãcinilor. Etica rãdãcinilor, este etica identitãtii, în ultimã instantã, etica insertiei în univers. Aceastã eticã realizeazã în Doinã, o înaltã, cutremurãtoare expresie.
Doina eminescianã a fost un strigãt de durere, indignare si revoltã încheiat cu o solutie mîntuitoare pentru rotundul pãmîntului sãu, pentru salvarea a însãsi fiintei a ceea ce pentru poetul constituia „centrum mundi” „Muma” „Originile”. De o simplitate aparentã si de o concentrare extraordinarã, Doina proclamã cu fiecare vers o afirmatie definitivã, care constituie fie un adevãr irefutabil, fie o condamnare, fie o poruncã avînd puteri cosmice.
Primele douã versuri, memorabile între toate, traseazã cu o vigoare demiurgicã douã constante: cuprinsul fizic si cuprinsul sufletesc al tãrii. Asemenea lui Dumnezeu de pe de pe plafonul Capelei Sixtine, – fresca lui Michelangelo, – creînd cu gestul energic al bratelor soarele si luna, la fel Eminescu înscrie cu un gest polar hotarele României: „De la Nistru pîn'la Tisa” – acest lucru într-o vreme cînd aceste hotare erau prezente nu de facto, ci doar de jure în constiinta justitiei istoriei. Eminescu întruchipa aceastã justitie. Iar versul urmãtor înscrie cu aceeasi vehementã trãsãtura sufleteascã esentialã a unui popor obidit, jefuit, înlãcrimat de secole: „Tot Românul plînsu-mi-s-a”. Rima, de ingenioasã reusitã, cu accent pe antepenultima, prelungeste indefinit plînsetul, durerea. Numai un geniu de forta lui Eminescu putea condensa în douã versuri repezite, ale troheilor doinelor si baladelor, atît adevãr istoric si spiritual.
Dupã ce l-a dimensionat pe marea orizontalã dintre Nistra si Tisu, poetul înscrie apoi pãmîntul tãrii repetat pe diverse diagonale: Hotin-Marea Neagrã, Boian-V.Dornei, Sãtmar-Sãcele, Turnu-Dorohoi. Nu sînt doar diagonale geografice, fizice, ci sînt vectori de desfãsurare a rãului si a suferintei.
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Îsi desbracã tara sînul,
Codrul – frate cu Românul -
De secure se tot pleacã
Si izvoarele îi seacã –
Sãrac în tarã sãracã !
Comuniunea afectivã dintre român si naturã, experimentatã si consolidatã de o intreagã istorie, este rezumatã odatã pentru totdeauna în acest vers de diamant: Codrul – frate cu românul. Or, acest codru, devenit fiinta beneficã salvatoare, este acum asasinat; înomenitã, imaginea de decapitare, multiplicatã la nesfîrsit, este deasemenea cutremurãtoare: „De secure se tot pleacã”. Si odatã cu pãdurea sînt secãtuite si izvoarele, simbol al începuturilor, al puritãtii primordiale si al renasterilor. Dezastrul, masacrul suferit de pãmîntul tãrii ia proportii cosmice, încît Eminescu trimite în eternitate blestemul gemut al unui întreg popor.
Dar trebuia sã vinã si izbãvirea. În acest scop, Eminescu se adreseazã celui mai prestigios om de fapte pe care l-a avut tara, cãruia în hotãrîtoare mãsurã i se datoreste, consecutiv celor cinci decenii de statutare si consolidare a granitelor tãrii, existenta României. Este sublimã – peste veacuri, aceastã înîlnire dintre mai marele poet si mai marele cîrmuitor. Chemarea lui Stefan se desfãsoarã în accente atît imploratoare cît si poruncitoare: „Stefane, Mãria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,... / Doar s'a'ndura Dumnezeu / Ca sã-ti mîntui neamul tãu !” Accentul pe penultima silabã din ultimile douã versuri ale condamnãrii si al blestemului final, sugereazã ropotul sãgetilor, fuga înspãimîntatã a asupritorilor si prãvãlirea lor în hãul nimicniciei. Cãci rãul, nu-ul, afirmã Eckhart, se aflã în infern: „Îndrãgi-i-ar ciorile / Si spînzurãtorile !”
Relativ la etica eminescianã, se cuvine sã lãmurim o falsã problemã care s-a tot discutat si care ar trebui odatã încheiatã. Si anume, s-a afirmat cã Eminescu ar fi fost xenofob. Este una din stupiditãtile exploatate de minti înfeudate unor formule prefabricate în a judeca fenomenul spiritual si în a crede cã impulsuri mioape ar putea turti Everestul. Acest lucru mai ales acum cînd, cultura, coborînd subombilical, nu mai este loc pentru aripi.
Atunci sã judecãm: cel mai deschis universalitãtii dintre creatorii nostri, cel despre care, de pildã, scriitoarea indianã, Amita Bhose afirma cã este singurul poet european care a fãcut India nemuritoare în tara, sa a fost xenofob? Dacã Eminescu s-a comparat cu Shakespeare, considerîndu-l prieten al sufletului sãu, Eminescu a fost antienglez ? Cel care afirma despre Kant cã a fost culminatia inteligentei omenesti, a fost antigerman? Cel care scrisese o odã lui Napoleon a fost antifrancez ? Dacã Ruben din Sãrmanul Dionis este, dupã expresia proprie, un „jidov întelept” Eminescu a fost antisemit ? Dacã a consemnat nimicnicia civilizatiilor, a fost antiegiptean, antibabilonian, antielen, antiroman ? Cel care a scris: „Nationalismul este un semn rãu pentru un popor” a fost nationalist si xenofob ? Si tot el adãuga: „Nationalitatea trebuie simtitã cu inima si nu vorbitã cu gura”.
Pe de altã parte, categorisind pe români drept „romunculi” între pigmeii de pe glob fiind „cei mai mici, mai slabi, mai fãrã suflet, mai misei” si considerîndu-ne „un popor ce se dispretuieste pe el însusi” nu trebuie privit, si ca un antiromân – si, pe revers – xenofil ?
A pune etichete este treabã de invectivist. Eminescu nu a fost antisemit, antibulgar, antigrec etc. El a fost dotat cu cea mai înaltã constiintã a valorilor care s-a putut naste pe pãmîntul românesc. Si, de fiece datã cînd aceastã constiintã a cerut-o, Eminescu fost anti-antiromân.
Se stie cît de vehement a combãtut Eminescu racilele, mizeria moralã societãtii sale în Scrisori, în Glossã si în numeroase alte poeme precum si în jurnalisticã. Nu le vom reaminti aici. dar ceea ce nu se stie si trebuie sã relevãm, este faptul cã Eminescu a gãsit o extraordinarã definire a policitianismului corupt al vremii, cuvîntul folosit în douã articole fiind pornocratie. Oare ce alt cuvînt ar fi gãsit Eminescu pentru a caracteriza epoca actualã a perveririi furibunde a tuturor valorilor ?
Etica sa, a vietii si a creatiei, Eminescu si-a definit-o singur: „Si eu sînt copilul nefericitei secte, / Cuprins de-adînca sete a formelor perfecte”. Si în altã parte: „Si ce-am mai vrut sã fiu ? / Voit-am a mea limbã sã fie ca un rîu / De eternã mîngîiere... si blînd sã fie cîntu-i”. Si Eminescu si-a implinit la modul ideal si jertfelnic destinul pe care si l-a ales – si care l-a ales.
Posibilitatea instruirii la scoala eticii, a gîndirii si simtirii eminesciene – iatã o sansã la care ar merita sã meditãm. Nu afirma Hölderlin cã functia poeziei este de a instrui umanitatea, pentru cã, scria la rîndul sau, Aristotel, poezia este mai adevãratã si mai elevatã decît istoria ? În definitiv, gîndul cã printr-un proces educational adecvat, tinerii ar putea deveni tot asa de frumosi ca un poem eminescian este atît de utopic ?
Din cele expuse, universalitatea lui Eminescu, reiese în primul rînd din organica sa autohtonie. Astfel, Tudor Arghezi scria inspirat: „Fiind foarte român, Eminescu este universal” Si tot el: Eminescu este Beethovenul sufletului românesc”. Este universal autorul Luceafãrului pentru cã, înscriind genial modelul spiritual specific românesc, a completat si îmbogãtit cunoasterea poeticã a omului si a lumii. A completat paleta acestei cunoasteri prin toatã încãrcatura dintîi – orficã, si zalmoxicã, – a modelului nostru cultural.
Asa cum afirma Mita Bhose, Eminescu a fost un un kavi – poet-întelept, un dãrsanik – vizionar, în terminologie indianã. Marea poezie este în mod definitoriu metafizicã si vizionarã. Eminescu este universal pentru ca a descifrat si tãlmãcit în nuantã originalã sufletul omenesc si întelesurile lumii.Vocatia metafizicã i-a permis ca lirica sa sã orbiteze pe sensurile cosmice, pe problematica ultimã: geneza lumii, destinul fiintãrii umane, destinul marilor civilizatii, întelesul superior al iubirii, menirea geniului. Aproape fiecare poem încearcã sã rezolve o întrebare fundamentalã a mintii omenesti. Asa se face cã poezia eminescianã contine un numãr impresionant de aforisme, semn al marei poezii, si care invitã la îndelungã meditatie. Citãm cîteva: „Cum în fire-s numai margini, e in om nemãrginire” ; „A vietii mele carte e scrisã în durere”; „Vis al mortii eterne e viata lumii-ntregi”; „La nimic reduce moartea cifra vietii cea obscurã”; „Ici colo-cîte-un geniu si peste tot gunoi”. „Sîmburele lumii e eterna rãutate”; „Nebuni sîntem cu totii, natura-i inteleaptã”; „Pierdutã-i a naturii sfîntã limbã „Nu spera cã vezi miseii / Pe la glorii fãcînd punte. / Te-o întrece nãtãrãii / De ai fi cu stae în frunte”; „Popoarele existã spre a fi înselate”; iatã definitia destinalã a omului, premergînd coincident cu miezul filosofiei lui Martin Heidegger: „Nefericiri zvîrlite în brazdele veciei”. Si extraordinara definire a modernitãtii: „Frenezie si dezgust, dezgust si frenezie, iatã schimbãrile perpetui din sufletul modern” O definire a poeziei moderne: „Neavînd învãt si normã, / Fantezia fãrã formã / Rãtãcit-a, vai ! cu mersul. / Negru-i gîndul, schiop e versul” Si definirea apoteoticã a iubiririi:
Douã inimi cînd se-mbinã
Cînd cufund pe tu cu eu
E luminã din luminã
Dumnezeu din Dumnezeu.
Se observã cã altitudinea gîndirii este ametitoare. Dar exemplar pentru nelimitele zborului metafizic eminescian este urmãtorul fapt. Într-o notã de manuscris, Eminescu se declarã nemultumit de finalul Luceafãrului, scriind: „Legenda Luceafãrului modificatã si mult înãltat sfîrsitul à la Giordano Bruno”. Nu stim la ce s-a gîndit poetul: sã depãseascã starea de „cristal” asa cum este scris într-un sonet al filosofului italian, pentru ca sã „despice infinitul” înãltîndu-se într-un „altfel de eter” ? S-a gîndit la semnificatiile metafizice ale focului: purificare si regenerare, mistuire misticã extaticã, transubstantiere spiritualã ? De sigur, se poate specula, dar intentia eminescianã de modificare a destinlui lui Hyperion rãmîne pe întotdeauna nestiutã; ce rãmîne este însã faptul cã pentru Eminescu zborul spre absolut nu avea creste de oprire. Cãci dacã omul obisnuit vede stelele, Eminescu, fiind astral, vedea dincolo de stele.
În rezumat, aristocratia inimii, a sufletului si a spiritului nãzuinta cãtre comuniunea si armonizarea universalã, spiritul înãltimilor, constanta raportare cosmicã, perspectiva eternã, setea de absolut, – aceste multiple valente alcãtuiesc fiinta liricii eminesciene, fiintã pe care o puten denumi spirit hyperionic. Prin acest spirit, creatia eminescianã se inscrie în marea familie a valorilor perene universale.
În final vom releva si cîteva surprinzãtoare anticipatii eminesciene.
Astfel, în lirica sa apar frecvent sclipiri, scînteieri, irizãri, incandescente – intensitãti fulgurante care constituie metafore cu multiple întelesuri: viziune feericã a naturii; concentrare si esentializare a existentei; beatitudine participationalã la certitudinea si paroxismul fiintãrii; energie purã spiritualã; cîteva exemple:
Reverse dulci scîntei
Atotstiutoarea,
Deasuprã-mi flori de tei
Sã-si scuture floarea.
Deodatã ti se pare cã ceru-ntreg se rumpe
În ploi scînteietoare de colb de pietre scumpe.
Apunerea cereascã pãrea de raze ninsã...
(ms. 2279)
Vãzduhul scînteiazã si ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar.
(Melancolie)
În pãrul ei de aur rubine-nflãcãrate...
Coroanele în fugã le fulgerã pe frunti.
(Strigoii)
Or, asemenea imagini prevesteau aparitia impresionismului; – efectele cromatice de mare rafinament pictural amintite realizau un impresionism cosmic. Mai mult, în versul „Nimic etern în tremurul luminii” Eminescu formuleazã, într-o extraordinarã intuitie anticipativã, însusi celebrul concept moment-luminã al lui Monet; dar, în acelasi timp, aceste imagini reproduc perpetuul dinamism universal, devenirea, schimbarea necurmatã, foarte dragã filosofiei bergsoniene, în contrast cu lumea imuabilã a intelectului, a spiritului:
Privelistile sclipitoare
Ce-n repezi siruri se distern
Repaosã nestrãmutate
Sub raza gîndului etern.
O altã anticipatie modernã a liricii eminesciene o constituie un factor de mare subtilitate, si anume calitatea spatializantã a muzicalitatii sale. Poemul este transfornmat într-o melodie nesfîrsitã, într-o stare tensionalã de încîntare care poartã sufletul spre expansiune universalã. Este asa numita „melodie infinitã” initiatã de Richard Wagner, si prin care autorul operei Tristan si Isolda a deschis era muzicii moderne. Exemplarã în acest sens sînt poeziile O, mamã sau Dintre sute de catarge. Vom reaminti ultima strofã din Dorinta, una din cele mai melodioase din toatã lirica eminescianã:
Adormind de armonia
Codrului bãtut de gînduri,
Flori de tei deasupra noastrã
Or sã cadã rînduri, rînduri.
Caracterul modern al creatiei eminesciene se vãdeste si în faptul cã fiecare poem constituie ceea ce, cu un termen mult vehiculat actualmente, poartã numele de „opera aperta” adicã un concentrat de multiple întelesuri, de disponibilitãti sensice, astfel cã deschiderile sufletesti si intelectuale ce pot fi induse cititorului sînt felurite în functie de receptorii acestora. Cãci poezia lui Eminescu este o fapta absolutã, iar promisiunile unei fapte absolute sînt infinite.
*
Precum s-a afirmat, Eminescu a fost aparitie miraculoasã pe pãmînt românesc. Cine a parcurs cele 16 volume ale operei sale, aflã cã Eminescu a spus totul despre toate. Parcurgîndu-i publicistica, rãmîi uimit de intuitiile sale, de afirmatiile si formulãrile definitive în cele mai variate domenii ale vietii sociale. S-a pus îndreptãtita întrebare: cum a putut scrie Eminescu miile de pagini în doar 17 ani de creatie, si ce ar fi putut crea omul acesta dacã ar fi trãit cît Victor Hugo sau Goethe ?
Într-o postumã din jurul anului 1880, Eminescu se întreba: „Fost-am poate în lume unic ?” Noi cei de astãzi – cu unele minuscule exceptii – stim cã el a fost unic. Si stim cã a avut dreptate sã spunã încã de la 18 ani: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour din marea lui de amar”.
„Ceea ce dureazã, poetii întemeiazã” afirma Hölderlin. Vesnicia româneascã a fost întemeiatã de Eminescu. Si tocmai prin aceasta, a ridicat si un templu propriu al eternitãtii poeziei în universalitate.
Si Hölderlin a mai spus: „Numai poetic meritã sã trãiascã omul pe pãmînt”. Acest adevãr l-a vietuit Eminescu si la acest adevãr ne cheamã poezia lui care rãmîne cea mai mare sansã a culturii noastre.
Conditia existentialã a lui Eminescu a fost sublimul: a vietuit întru sublim, gîndit, a simtit, a suferit sublim; si a creat sublim. Fãcîndu-ne dar sublimitatea poeziei sale, Eminescu ne spune cã ea se adreseazã celor care au vocatia zborului – al inimii si al cugetului -, cã acest zbor este fulgerãtor si cã tinta zborului este o altã lume, un dincolo. Un dincolo al inefabilului, al celei mai înalte eliberãri spirituale:
Da, la voi se-ndreaptã cartea-mi,
La voi inimi cu aripe.
Ah ! Lãsati ca sã vã poarte
Pe-altã lume-n douã clipe.
