EMINESCU MAI ESTE ACTUAL?* (II)
George POPA
În cele ce urmeazã vom încerca, sã rãspundem
cât mai succint, si, de sigur, cu totul incomplet, la întrebarea
: prin ce este Eminescu original si astfel, prin ce este universal si de
întotdeauna.
Originalitatea lui Eminescu este multiplã, si vom
începe cu douã înfãptuiri bine cunoscute care ni
se impun de la primul abord.
Datoritã unei sensibilitãti muzicale de
exceptie si în consonantã cu sensiblitatea muzicalã a
poetului anonim, care a creat doinele si Miorita, Eminescu a reusit sã
suprindã în lirica sa acea formulã unicã de îmbinare
a cuvintelor românesti care valorificã la maximum capacitatea
de cântare a limbii noastre. Limba românã în cea
mai aleasã a sa frumusete, atât ca încãrcãturã
muzicalã cât si ca expresivitate – este cea utilizatã
de Eminescu.
b. În acelas timp, Eminescu a creat în lirica
sa un timbru personal, cu neputintã de definit, pentru cã acest
timbru este al negrãitului. Nu poti arãta cu degetul negrãitul,
asa cum nu poti arãta cu degetul un oarfum. De câte ori citim
un poem eminescian, sau numai evocãm timbrul sãu inconfundabil,
cum o facem acum, ne simtim purificati de o înaltã înseninare,
suntem purtati infinit într-un tãrâm de o armonie unicã
pe care Eminescu o voia sã fie a sferelor, asa cum scrie în
poemul Muresanu.
Dar, lucru foarte important, dacã graiul
eminescian este inimitabil, nu trebuie uitat cã Eminescu este cel
care a creat limba noastrã literarã, – a spus-o
Maiorescu – si cã noi, fãrã sã constientizãm
acest fapt, vorbim în grai eminescian.
În legãturã cu rafinata sensibilitate muzicalã
a lui Eminescu si a românului în general, – dovadã
melosul popular despre care Goga spune în mod genial: "Privighetori
din alte tãri / Vin doina sã ne-asculte", – permiteti-mi sã
adaug urmãtoarele. La una din vizitele fãcute la Universitatea
din Freiburg, Germania, directorul clinicii medicale m-a întrebat :
de ce românii sunt atât de dotati pentru muzicã
? Mi-a venit bine întrebarea si i-am rãspuns : "pentru cã
Orfeu, zeul muzicii este de origine tracã".
Este aici un adevãr profund, nu prea relevat, dar
pe care vrem sã-l reliefãm, pentru cã el defineste o
trãsãturã cardinalã a spiritualitãtii
românesti. Despre ce este vorba ? Desfãsurarea melodicã
are loc în trei momente: sunet, stingerea sunetului, nasterea sunetului
urmãtor din energia indusã de sunetul anterior. Astfel, muzica
este mulajul vietii, care însemneazã clipã, moartea clipei,
nasterea clipei urmãtoare din clipa care tocmai s-a stins. Deci
în ambele registre – muzicã si viatã – are loc
o moarte spre înviere. Or, aceastã fiintã a muzicii se
regãseste în tensionalitatea dulce-dureroasã ducând
cãtre moartea intiaticã din starea de dor, care ne este specificã,
stare surprinsã admirabil de Eminescu, între altele, în
Peste vârfuri : "Mai departe, mai departe / Mai încet, tot mai
încet / Sufletu-mi nemângâiet / Îndulcind cu dor
de moarte." Se pare deci cã perceperea intuitivã a esentei
muzicii ca pe o sfâsiere lãuntricã între fiintã
si nefiintã ne este intrinsecã si, sositã din straturi
adânci,ancestrale, ea reflectã înclinarea românului
cãtre muzicã si cãtre starea de dor – calitãti
întrunite culminativ de lirica eminescinã.
Trecând acum de la limbaj la fiinta poemului eminescian, o deosebit
de semnificativã orginalitate eminescianã constã în
particulara fenomenologie a spatiului sãu poetic, (despre care ne-am
ocupat in lucrarea Spatiul poetic eminescian, Junimea, 1983). Aceastã
originalitate este fundamentalã pentru întelegerea poeziei lui
Eminescu. Este vorba de o conceptie proprie a raportului dintre suflet si
lumea din afarã. Si anume, folosind – fie o miscare a elementelor
naturii, fie o miscare muzicalã sau luminoasã, Eminescu preschimbã
realitatea exterioarã în spatii lãuntrice, spatii a cãror
naturã este însãsi miscarea, tensionalitatea perpetuã.
Eminescu realizeazã în acest fel o sintezã idealã
între suflet si univers, între eu si cosmos. Izvodirea unui spatiu
fizic care duce mereu la noi însine, este marea faptã eminescianã,
"cogito"- ul (Georges Poulet) liricii sale, intuitia sa esentialã.
Iar zãrile lãuntrice, îmbogãtite cu spatiile lumii,
cu frumosul cosmic, se aflã în expanziune nemãrginitã,
acesta fiind un alt caracter al originalei fenomenologii spatiale eminesciene.
Vom exemplifica aceastã fenomenologie spatialã
cu poezia Peste vârfuri. Sã ne-o reamintim :
Peste vârfuri trece lunã,
Codru-si bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sunã.
Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.
De ce taci, când fermecatã
Inima spre tine-ntorn ? -
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vreodatã ?
Aici spatiul fizic exterior este pus în dinamicã de o dublã
miscare a unor elemente ale naturii, si anume, alunecarea pe cer a lunii
si freamãtul frunzelor de arin. Aceastã miscare materialã,
din afarã, este preluatã de o miscare muzicalã, de sunetul
de corn ; or, miscarea muzicalã are dublã fiintã : materialã
si imaterialã, fizicã si sufleteascã; în felul
acesta, sunetul de corn face ca spatiul fizic din afarã sã
fie convertit cu cea mai mare usurintã în spatii lãuntrice,
în zãri ale sufletului.
Din acest moment spatiul exterior dispare si rãmâne
numai miscarea pur sufleteascã. Or, aceastã miscare este a
dorului, care este o tensiune fãrã potolire, fãrã
rezolvare, se prelungeste indefinit – tot mai departe si mai departe, pânã
ce devine atât de intensã, încât se transformã
aproape într-o extinctie dulce-dureroasã: sufletu-mi nemângâiet
îndulcind cu dor de moarte. Se atinge astfel starea cea mai înaltã,
mai transfiguratoare a experientei poetice în general si eminescianã
prin excelentã : negrãitul, inefabilul.
Considerãm cã pentru receptarea poeziei
eminesciene, ea trebuie cititã în perpsectiva acestei particulare
fenomenologii de transmutare a lumii în miscare pur interioarã.
Eminescu creazã astfel cea mai eficientã cale de însusire
– în experientã poeticã – a monismului lume-suflet,
om-naturã solidarizati într-o unicã substantã
fluidã, extaticã.
O altã originalitate asupra cãreia nu s-a atras atentia constã
în conceptia lui Eminescu privind matricea în care s-a modelat
cultura româneascã. Precum se stie, în cartea sa, Spatiul
mioritic, Lucian Blaga afirmã cã albia stilisticã a
culturii noastre o constituie alternanta deal-vale, care deschide balada
(„Pe-un picior de plai / Pe-o gurã de rai / Iatã vin în
vale / Se cobor la vale / Trei turme de oi”... etc). Interpretînd pesimist
întelesul baladei vrîncene, Blaga considerã cã
fondul nostru psihologic este cel al supunerii pasive în fata destinului.
Adevãrul este însã altul. În Miorita nu are loc
o moarte fizicã realã, (precizãm cã în
cele peste 1000 de variante ale Mioritei, moartea are loc efectiv numai într-o
singurã variantã, din Ardeal); ci aici moartea este ipoteticã,
si anume, un pretext pentru poetul anonim de a vorbi despre viziunea sa asupra
mortii, pe care o considerã un act taumaturgic de transfer al vietii
într-o supraexistentã eternã superioarã valoric,
conceptie suind încã de la Geti, care, asa cum transmite Herodot,
„nu credeau cã mor, ci doar schimbã locuinta”.
Or, la polul opus conceptiei spatiului ondulant, adicã
ezitant, resemnat, Eminescu are intuitia genialã conform cãreia
modelarea spiritualitãtii românesti a fost efectuatã
de interventia destinalã a muntilor asezati în miezul tãrii.
Poetul proclamã: „Muntele este tatã al rîurilor si al
poporului nostru. Acesta e cumpãna lui, cîntarul cu care-si
cîntãreste patimile si faptele” Este extraordinarã aceastã
revelatie eminescianã: – în functie de înãltimea
muntelui – adevãratul sãu pãrinte spiritual, – îsi
mãsoarã românul simtirea, suferintele, înfãptuirile.
Nu coborîrea, ci suisul, muntele constitue albia, sînul genezic
al culturii acestui meleag. Si i-a revenit tot lui Eminescu intuitia vizionarã
a adevãrului cã deschiderea cãtre nemãrginire,
cãtre sublim, românul a învãtat-o de la muntii
sãi: „Dar nu-s culori destule în lume sã-nvesmînte
/ A muntilor Carpatici sublime idealuri”. Pentru spiritualitatea acestui
pãmînt muntele a fost educatorul avînturilor superioare,
al zborului inimii si al cugetului pe verticalitatea cereascã. „Acasã
în suflet” cum frumos se spune într-o doinã, românul
întelege acasã în codrii si muntii lui.
Un alt caracter particular al creatiei emiensciene, rare ori reliefat, este
constituit de etica sa. Etica eminescianã este a celei mai înalte
aristocratii a inimii si a cugetului. Ne vom referi la cîteva fatete
ale acestei etici.
Eminescu, alãturi de Hölderlin, este cel care,
în lirica universalã, utilizeazã cel mai frecvent cuvîntul
sfînt, cuvînt definind însãsi viata sa. Cãci
iatã ce afirmã Caragiale despre Eminescu: „avea aerul unui
sfînt tînãr coborît dintr-o veche icoanã”.
Iar Octavian Goga: „De-ar fi trãit în zbuciumatele veacuri vechi
de paroxism religios, Eminescu ar fi fost beatificat”. Eminescu a fost un
adevãrat sfînt laic. Un scriitor afirma nu de mult în
mod ritos cã românii nu au sfinti. Este fals. Nu sfinti este
ceea ce nu avem, ci nu avem nimic sfînt. Dar poporul acesta are un
cuvînt greu ca un blestem: „Cine n-are nimic sfînt, / N-aibe
loc pe-acest pãmînt”
Eminescu învesteste cu sacralitate tot ce atinge
puterea iluminatoare a liricii sale: natura, elementele, tara, fãpturile,
iubirea, menirea sa poeticã, propria creatie. Astfel, scriitorii evocati
în Epigonii sînt „sînte firi vizionare”... ale cãror
„gînduri si spusã erau sînte”; sfîntã este
luna: „Luna trece pe cer asa sfîntã si clarã”; sfînt
este teiul: „Din teiul sfînt si dulce o ramurã sã frîngi...
Deasupra-mi teiul sfînt / Sã-si scuture floarea”; sfîntã
este Dacia, sfinte sînt stelele, sfinte marea, izvoarele, pãdurile,
raza zilei, sfinte „ora mortii” si „tainele lumii” „pãmîntul
cugetã adînc si sfînt”. Sfînt a fost pentru poet
primul ceas al întîlnirii – „din ceasul sînt în care
ne-ntîlnirãm”; sacre sînt noptile iubirii: „Doar noptile-s
de-un farmec sfînt / Ce nu-l mai pot pricepe”. Dragostea se împlineste
în sacralitate: „Inima mi-e sîntã astãzi... Azi
sînt cast ca rugãciunea”... O ador precum cîntã
harfa pe-o sfîntã... Doar în fior sfînt putem trãi
miracolul iubirii: „Tu trebuia sã te cuprinzi / De acel farmec sfînt”.
Iubirea este harul cel mai sfînt al omului:
... Amorul meu e-atît de-adînc si sfînt
Cum nu mai e nimica în cer si pe pãmînt.
Eminescu, considerã cã natura a creat geniile pentru ca ele
sã „sã ridice piscuri din ce în ce mai sfinte” pe pãmînt.
Poezia eminescianã este experientã sacrã pentru cã
poetii fac parte dintre cei „cu-auzul fin” care „aud soapta misterului divin”;
ei fac „legãtura” acordul armonios cu o ordine superioarã pe
care o considerãm ultimã, cu absolutul. Astfel, Eminescu ne-a
dãruit unul din cele mai paradigmatice modele de religiozitate poeticã,
afirmînd: „Cîntul este partea cea mai purã, mai bunã
si mai sfîntã a sufletului meu”.
O altã componentã a eticei eminesciene este
cea a luminii. Dupã cît ne putem da seama, în contextul
liricii universale, creatia eminescianã dezvoltã poate cea
mai multã luminã. Vocatia pentru luminã a lui Eminescu
nu ni se pare a fi fost de inspiratie neoplatonicianã, sau bizantinã,
ori romanticã (romanticii preferau de regulã noaptea), asa
cum s-a afirmat, ci are sorginte ancestralã româneascã
– zalmoxicã.
În afarã de capacitatea de a mijloci transformarea
spatiului fizic din afarã în spatii lãuntrice, lumina
împlineste în creatia autorului Luceafãrului multiple
alte functii. Diferitele însusiri ale luminii intrã în
necesitatea internã a poemului.
Astfel, precum rezultã din Scrisoarea I, la fel
ca si în alte viziuni mitice ale genezei, lumina constituie pentru
Eminescu elementul cosmogonic primordial. Mai mult: lumina este substanta
din care sînt plãmãdite atît formele materiale
cît si sufletul, spiritul, asa cum are loc, de exemplu, în Atît
de fragedã:
Atît de fragedã, te-asameni
Cu floarea albã de cires,
Si ca un înger printre oameni
În calea vietii mele iesi.
În Miradoniz, Odin si poetul, Memento mori, Povestea magului cãlãtor
în stele s.a., elementele, stihiile, natura, fiintele, lucrurile apar
emanatii ale luminii, închegãri ale limpiditãtii culorilor.
Pentru Eminescu, fiinta iubitã este „un vis de luminã” o „luminã
necrezutã” sau este doar luminã purã, în sine,
ca în tulburãtoarea postumã Miron si frumoasa fãrã
corp si în fascinantul poem Apari sã dai luminã.
Iubirea este pentru poet lumina purã, diafanã
a genezei mereu reînnoitã si care te urmãreste ca un
izvor neîntrerupt al energiei de înãltare si încîntare:
Te urmãresc luminãtori
Ca soarele si luna
Si peste zi de-atîtea ori
Si noaptea totdeauna.
Luceafãrul este un poem al luminii. Fãptura Cãtãlinei
este o Idee primordialã a frumusetii, un model astral, mai mult, divin:
„Cum e fecioara printre sfinti / Si luna printre stele”. Aceastã dublã
esentã, materialã si spiritualã, face legãtura
dintre pãmîntesc si ceresc. Lumina fetei de împãrat
fuzioneazã cu cea a lui Hyperion. Cît priveste luceafãrul,
acesta este prin însãsi natura sa celestã, luminã;
o luminã suprafireascã trecînd prin diverse metamorfoze
pentru a putea intra în comunicare cu lumea omenescului, a Cãtãlinei.
Însfîrsit, nespatiul si netimpul unde îsi are sãlasul
Dumnezeu este metaforizat printr-un vifor, un ocean nemãrginit de
luminã purã, cea mai multã, cea mai intensã luminã
din cîte au fost imaginate vreodatã:
Si din a haosului vãi,
Jur-împrejur
de sine
Vedea ca-n ziua ce dentîi
Cum izvorãsc
lumine;
Cum izvorînd îl înconjor
Ca niste mãri
de-a-notul...
Pentru poetul nostru lumina nu este o simplã gestualitate picturalã,
datoritã, dragã Doamne, unei „acuitãti vizuale delirante”
cum afirma un eminescolog, si nici mãcar o gratuitã „magie
opticã” urmãritã ca scop în sine, ci constitue
o interioritate rembrandtianã. Valorile picturale, cromatice sînt
la Eminescu limita vizibilã a unor valori sufletesti.
Mai cu seamã albul si elementele purtãtoare
ale acestei culori strãpure opereazã alchimia axiologicã
în poeme precum Mortua est, Atît de fragedã, Crãiasa
din povesti, Înger si demon, Strigoii, Apari sa dai luminã etc.
Albul, afirmã Rosa del Conte, devine o jerbã de „concepte de
valoare”: virginal, angelic, edenic, divin, metafizic, albul înscrie
o gamã variatã în registrul curãtiilor, începînd
cu entitãti materiale vaporoase, diafane, pînã la arderile
eterice ale principiilor ultime. Lumina totalã constitue pentru Eminescu
suprema extaticã spiritualã. „Extras al geniului acestui popor”
cum singur s-a recunoscut, Eminescu a conturat spatiul constiintei noastre
axiologice cu ajutorul luminii, în termeni de luminã.
Se cunoaste faptul cã pentru Eminescu echivalentul
sufletesc al luminii fizice este duiosia. Or, el este poetul care a valorificat
la maximum acest simtãmînt, de modulare pur româneascã,
încît este un truism sã spunem cã existã
o duiosie specific eminescianã:
Deasupra casei tale ies
Mereu aceleasi stele
Ce-au luminat atît de des
Înduiosãrii mele.
În poezia lui Eminescu totul se imaculeazã, se face preacurat;
fãpturile, lucrurile sînt transfigurate, plutesc într-o
luminã nouã suavã, seraficã, avînd reflexe
viorii, eterice, – o luminã care este numai a lui, contribuind la
armonia de nuantã unicã a poeziei sale si care – în ultima
instantã – devine materializarea unei duiosii „cu asupra de mãsurã”.
Lumina eminescianã nu numai lumineazã, ci ilumineazã,
trezind sufletul adînc al lucrurilor: „Puterea noptii blînd însenina-vei
/ Cu ochii mari si purtãtori de pace?... Iatã lacul. Luna plinã
/ Poleindu-l îl strãbate; / El aprins de-a ei luminã,
/ Simte-a lui singurãtate... Sus in brazii de pe dealuri / Luna-n
urmã-i tine strajã, / Iar izvorul prins de vrajã / Rãsãrea
sunînd din valuri”.
Fapt îndeosebi semnificativ: alãturi de învolburatele
oceane de luminã parcurse de Hyperion în drumul cãtre
Dumnezeu, cea mai multã risipã de luminã fãcutã
de Eminescu în lirica sa se aflã în descrierea Daciei
din postuma Memento mori. Este o descriere în termeni de luminã.
Dealungul a cincizeci de strofe de încîntare mereu si mereu reluatã,
– Dacia apare drept tara luminii absolute. Aici este „zi eternã” un
„ocean de luminã” „zori eterne trãind în coruri dalbe”.
Într-un cuvînt, în lirica eminescianã lumina îsi
asumã o triplã functie: ontogenicã, cognitivã
si axiologicã. Sub diversele ei ipostaze lumina exprimã bucuria
trãirii, atît a realitãtii senzoriale, cît si a
celei spirituale. Dacã am reusi sã vedem lumea si pe noi însine
în nuanta luminii eminesciene, am atinge exceptionala sansã
de a fi consonanti cu spiritualitatea dintîi a acestui neam, sub forma
cea mai purã, mai autenticã. Totul pentru cã începutul,
– Zalmoxis – este, dupã cuvîntul eminescian, „sãmîntã
de luminã” un perpetuu izvor al luminii.
Lauda Daciei, în cele trei sute de versuri, amintitã mai sus,
dã stralucitã mãrturie pentru o altã eticã,
de mare profunzime, la Eminescu: etica rãdãcinilor. Etica rãdãcinilor,
este etica identitãtii, în ultimã instantã, etica
insertiei în univers. Aceastã eticã realizeazã
în Doinã, o înaltã, cutremurãtoare expresie.
Doina eminescianã a fost un strigãt de durere,
indignare si revoltã încheiat cu o solutie mîntuitoare
pentru rotundul pãmîntului sãu, pentru salvarea a însãsi
fiintei a ceea ce pentru poetul constituia „centrum mundi” „Muma” „Originile”.
De o simplitate aparentã si de o concentrare extraordinarã,
Doina proclamã cu fiecare vers o afirmatie definitivã, care
constituie fie un adevãr irefutabil, fie o condamnare, fie o poruncã
avînd puteri cosmice.
Primele douã versuri, memorabile între toate,
traseazã cu o vigoare demiurgicã douã constante: cuprinsul
fizic si cuprinsul sufletesc al tãrii. Asemenea lui Dumnezeu de pe
de pe plafonul Capelei Sixtine, – fresca lui Michelangelo, – creînd
cu gestul energic al bratelor soarele si luna, la fel Eminescu înscrie
cu un gest polar hotarele României: „De la Nistru pîn'la Tisa”
– acest lucru într-o vreme cînd aceste hotare erau prezente nu
de facto, ci doar de jure în constiinta justitiei istoriei. Eminescu
întruchipa aceastã justitie. Iar versul urmãtor înscrie
cu aceeasi vehementã trãsãtura sufleteascã esentialã
a unui popor obidit, jefuit, înlãcrimat de secole: „Tot Românul
plînsu-mi-s-a”. Rima, de ingenioasã reusitã, cu accent
pe antepenultima, prelungeste indefinit plînsetul, durerea. Numai un
geniu de forta lui Eminescu putea condensa în douã versuri repezite,
ale troheilor doinelor si baladelor, atît adevãr istoric si
spiritual.
Dupã ce l-a dimensionat pe marea orizontalã
dintre Nistra si Tisu, poetul înscrie apoi pãmîntul tãrii
repetat pe diverse diagonale: Hotin-Marea Neagrã, Boian-V.Dornei,
Sãtmar-Sãcele, Turnu-Dorohoi. Nu sînt doar diagonale
geografice, fizice, ci sînt vectori de desfãsurare a rãului
si a suferintei.
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Îsi desbracã tara sînul,
Codrul – frate cu Românul -
De secure se tot pleacã
Si izvoarele îi seacã
–
Sãrac în tarã sãracã
!
Comuniunea afectivã dintre român si naturã, experimentatã
si consolidatã de o intreagã istorie, este rezumatã
odatã pentru totdeauna în acest vers de diamant: Codrul – frate
cu românul. Or, acest codru, devenit fiinta beneficã salvatoare,
este acum asasinat; înomenitã, imaginea de decapitare, multiplicatã
la nesfîrsit, este deasemenea cutremurãtoare: „De secure se
tot pleacã”. Si odatã cu pãdurea sînt secãtuite
si izvoarele, simbol al începuturilor, al puritãtii primordiale
si al renasterilor. Dezastrul, masacrul suferit de pãmîntul
tãrii ia proportii cosmice, încît Eminescu trimite în
eternitate blestemul gemut al unui întreg popor.
Dar trebuia sã vinã si izbãvirea.
În acest scop, Eminescu se adreseazã celui mai prestigios om
de fapte pe care l-a avut tara, cãruia în hotãrîtoare
mãsurã i se datoreste, consecutiv celor cinci decenii de statutare
si consolidare a granitelor tãrii, existenta României. Este
sublimã – peste veacuri, aceastã înîlnire dintre
mai marele poet si mai marele cîrmuitor. Chemarea lui Stefan se desfãsoarã
în accente atît imploratoare cît si poruncitoare: „Stefane,
Mãria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,... / Doar s'a'ndura Dumnezeu /
Ca sã-ti mîntui neamul tãu !” Accentul pe penultima silabã
din ultimile douã versuri ale condamnãrii si al blestemului
final, sugereazã ropotul sãgetilor, fuga înspãimîntatã
a asupritorilor si prãvãlirea lor în hãul nimicniciei.
Cãci rãul, nu-ul, afirmã Eckhart, se aflã în
infern: „Îndrãgi-i-ar ciorile / Si spînzurãtorile
!”
Relativ la etica eminescianã, se cuvine sã lãmurim o
falsã problemã care s-a tot discutat si care ar trebui odatã
încheiatã. Si anume, s-a afirmat cã Eminescu ar fi fost
xenofob. Este una din stupiditãtile exploatate de minti înfeudate
unor formule prefabricate în a judeca fenomenul spiritual si în
a crede cã impulsuri mioape ar putea turti Everestul. Acest lucru
mai ales acum cînd, cultura, coborînd subombilical, nu mai este
loc pentru aripi.
Atunci sã judecãm: cel mai deschis universalitãtii
dintre creatorii nostri, cel despre care, de pildã, scriitoarea indianã,
Amita Bhose afirma cã este singurul poet european care a fãcut
India nemuritoare în tara, sa a fost xenofob? Dacã Eminescu
s-a comparat cu Shakespeare, considerîndu-l prieten al sufletului sãu,
Eminescu a fost antienglez ? Cel care afirma despre Kant cã a fost
culminatia inteligentei omenesti, a fost antigerman? Cel care scrisese o
odã lui Napoleon a fost antifrancez ? Dacã Ruben din Sãrmanul
Dionis este, dupã expresia proprie, un „jidov întelept” Eminescu
a fost antisemit ? Dacã a consemnat nimicnicia civilizatiilor, a fost
antiegiptean, antibabilonian, antielen, antiroman ? Cel care a scris: „Nationalismul
este un semn rãu pentru un popor” a fost nationalist si xenofob ?
Si tot el adãuga: „Nationalitatea trebuie simtitã cu inima
si nu vorbitã cu gura”.
Pe de altã parte, categorisind pe români
drept „romunculi” între pigmeii de pe glob fiind „cei mai mici, mai
slabi, mai fãrã suflet, mai misei” si considerîndu-ne
„un popor ce se dispretuieste pe el însusi” nu trebuie privit, si ca
un antiromân – si, pe revers – xenofil ?
A pune etichete este treabã de invectivist. Eminescu
nu a fost antisemit, antibulgar, antigrec etc. El a fost dotat cu cea mai
înaltã constiintã a valorilor care s-a putut naste pe
pãmîntul românesc. Si, de fiece datã cînd
aceastã constiintã a cerut-o, Eminescu fost anti-antiromân.
Se stie cît de vehement a combãtut Eminescu racilele, mizeria
moralã societãtii sale în Scrisori, în Glossã
si în numeroase alte poeme precum si în jurnalisticã.
Nu le vom reaminti aici. dar ceea ce nu se stie si trebuie sã relevãm,
este faptul cã Eminescu a gãsit o extraordinarã definire
a policitianismului corupt al vremii, cuvîntul folosit în douã
articole fiind pornocratie. Oare ce alt cuvînt ar fi gãsit Eminescu
pentru a caracteriza epoca actualã a perveririi furibunde a tuturor
valorilor ?
Etica sa, a vietii si a creatiei, Eminescu si-a definit-o singur: „Si eu
sînt copilul nefericitei secte, / Cuprins de-adînca sete a formelor
perfecte”. Si în altã parte: „Si ce-am mai vrut sã fiu
? / Voit-am a mea limbã sã fie ca un rîu / De eternã
mîngîiere... si blînd sã fie cîntu-i”. Si
Eminescu si-a implinit la modul ideal si jertfelnic destinul pe care si l-a
ales – si care l-a ales.
Posibilitatea instruirii la scoala eticii, a gîndirii si simtirii eminesciene
– iatã o sansã la care ar merita sã meditãm.
Nu afirma Hölderlin cã functia poeziei este de a instrui umanitatea,
pentru cã, scria la rîndul sau, Aristotel, poezia este mai adevãratã
si mai elevatã decît istoria ? În definitiv, gîndul
cã printr-un proces educational adecvat, tinerii ar putea deveni tot
asa de frumosi ca un poem eminescian este atît de utopic ?
Din cele expuse, universalitatea lui Eminescu, reiese în primul rînd
din organica sa autohtonie. Astfel, Tudor Arghezi scria inspirat: „Fiind
foarte român, Eminescu este universal” Si tot el: Eminescu este Beethovenul
sufletului românesc”. Este universal autorul Luceafãrului pentru
cã, înscriind genial modelul spiritual specific românesc,
a completat si îmbogãtit cunoasterea poeticã a omului
si a lumii. A completat paleta acestei cunoasteri prin toatã încãrcatura
dintîi – orficã, si zalmoxicã, – a modelului nostru cultural.
Asa cum afirma Mita Bhose, Eminescu a fost un un kavi
– poet-întelept, un dãrsanik – vizionar, în terminologie
indianã. Marea poezie este în mod definitoriu metafizicã
si vizionarã. Eminescu este universal pentru ca a descifrat si tãlmãcit
în nuantã originalã sufletul omenesc si întelesurile
lumii.Vocatia metafizicã i-a permis ca lirica sa sã orbiteze
pe sensurile cosmice, pe problematica ultimã: geneza lumii, destinul
fiintãrii umane, destinul marilor civilizatii, întelesul superior
al iubirii, menirea geniului. Aproape fiecare poem încearcã
sã rezolve o întrebare fundamentalã a mintii omenesti.
Asa se face cã poezia eminescianã contine un numãr impresionant
de aforisme, semn al marei poezii, si care invitã la îndelungã
meditatie. Citãm cîteva: „Cum în fire-s numai margini,
e in om nemãrginire” ; „A vietii mele carte e scrisã în
durere”; „Vis al mortii eterne e viata lumii-ntregi”; „La nimic reduce moartea
cifra vietii cea obscurã”; „Ici colo-cîte-un geniu si peste
tot gunoi”. „Sîmburele lumii e eterna rãutate”; „Nebuni sîntem
cu totii, natura-i inteleaptã”; „Pierdutã-i a naturii sfîntã
limbã „Nu spera cã vezi miseii / Pe la glorii fãcînd
punte. / Te-o întrece nãtãrãii / De ai fi cu stae
în frunte”; „Popoarele existã spre a fi înselate”; iatã
definitia destinalã a omului, premergînd coincident cu miezul
filosofiei lui Martin Heidegger: „Nefericiri zvîrlite în brazdele
veciei”. Si extraordinara definire a modernitãtii: „Frenezie si dezgust,
dezgust si frenezie, iatã schimbãrile perpetui din sufletul
modern” O definire a poeziei moderne: „Neavînd învãt si
normã, / Fantezia fãrã formã / Rãtãcit-a,
vai ! cu mersul. / Negru-i gîndul, schiop e versul” Si definirea apoteoticã
a iubiririi:
Douã inimi cînd se-mbinã
Cînd cufund pe tu cu eu
E luminã din luminã
Dumnezeu din Dumnezeu.
Se observã cã altitudinea gîndirii este ametitoare. Dar
exemplar pentru nelimitele zborului metafizic eminescian este urmãtorul
fapt. Într-o notã de manuscris, Eminescu se declarã nemultumit
de finalul Luceafãrului, scriind: „Legenda Luceafãrului modificatã
si mult înãltat sfîrsitul à la Giordano Bruno”.
Nu stim la ce s-a gîndit poetul: sã depãseascã
starea de „cristal” asa cum este scris într-un sonet al filosofului
italian, pentru ca sã „despice infinitul” înãltîndu-se
într-un „altfel de eter” ? S-a gîndit la semnificatiile metafizice
ale focului: purificare si regenerare, mistuire misticã extaticã,
transubstantiere spiritualã ? De sigur, se poate specula, dar intentia
eminescianã de modificare a destinlui lui Hyperion rãmîne
pe întotdeauna nestiutã; ce rãmîne este însã
faptul cã pentru Eminescu zborul spre absolut nu avea creste de oprire.
Cãci dacã omul obisnuit vede stelele, Eminescu, fiind astral,
vedea dincolo de stele.
În rezumat, aristocratia inimii, a sufletului si a spiritului nãzuinta
cãtre comuniunea si armonizarea universalã, spiritul înãltimilor,
constanta raportare cosmicã, perspectiva eternã, setea de absolut,
– aceste multiple valente alcãtuiesc fiinta liricii eminesciene, fiintã
pe care o puten denumi spirit hyperionic. Prin acest spirit, creatia eminescianã
se inscrie în marea familie a valorilor perene universale.
În final vom releva si cîteva surprinzãtoare anticipatii
eminesciene.
Astfel, în lirica sa apar frecvent sclipiri, scînteieri,
irizãri, incandescente – intensitãti fulgurante care constituie
metafore cu multiple întelesuri: viziune feericã a naturii;
concentrare si esentializare a existentei; beatitudine participationalã
la certitudinea si paroxismul fiintãrii; energie purã spiritualã;
cîteva exemple:
Reverse dulci scîntei
Atotstiutoarea,
Deasuprã-mi flori de tei
Sã-si scuture
floarea.
Deodatã ti se pare cã ceru-ntreg se rumpe
În ploi scînteietoare de colb de pietre scumpe.
Apunerea cereascã pãrea de raze ninsã...
(ms. 2279)
Vãzduhul scînteiazã si ca unse cu
var
Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar.
(Melancolie)
În pãrul ei de aur rubine-nflãcãrate...
Coroanele în fugã le fulgerã pe frunti.
(Strigoii)
Or, asemenea imagini prevesteau aparitia impresionismului; – efectele cromatice
de mare rafinament pictural amintite realizau un impresionism cosmic. Mai
mult, în versul „Nimic etern în tremurul luminii” Eminescu formuleazã,
într-o extraordinarã intuitie anticipativã, însusi
celebrul concept moment-luminã al lui Monet; dar, în acelasi
timp, aceste imagini reproduc perpetuul dinamism universal, devenirea, schimbarea
necurmatã, foarte dragã filosofiei bergsoniene, în contrast
cu lumea imuabilã a intelectului, a spiritului:
Privelistile sclipitoare
Ce-n repezi siruri se distern
Repaosã nestrãmutate
Sub raza gîndului etern.
O altã anticipatie modernã a liricii eminesciene
o constituie un factor de mare subtilitate, si anume calitatea spatializantã
a muzicalitatii sale. Poemul este transfornmat într-o melodie nesfîrsitã,
într-o stare tensionalã de încîntare care poartã
sufletul spre expansiune universalã. Este asa numita „melodie infinitã”
initiatã de Richard Wagner, si prin care autorul operei Tristan si
Isolda a deschis era muzicii moderne. Exemplarã în acest sens
sînt poeziile O, mamã sau Dintre sute de catarge. Vom reaminti
ultima strofã din Dorinta, una din cele mai melodioase din toatã
lirica eminescianã:
Adormind de armonia
Codrului bãtut de gînduri,
Flori de tei deasupra noastrã
Or sã cadã rînduri,
rînduri.
Caracterul modern al creatiei eminesciene se vãdeste
si în faptul cã fiecare poem constituie ceea ce, cu un termen
mult vehiculat actualmente, poartã numele de „opera aperta” adicã
un concentrat de multiple întelesuri, de disponibilitãti sensice,
astfel cã deschiderile sufletesti si intelectuale ce pot fi induse
cititorului sînt felurite în functie de receptorii acestora.
Cãci poezia lui Eminescu este o fapta absolutã, iar promisiunile
unei fapte absolute sînt infinite.
*
Precum s-a afirmat, Eminescu a fost aparitie miraculoasã pe pãmînt
românesc. Cine a parcurs cele 16 volume ale operei sale, aflã
cã Eminescu a spus totul despre toate. Parcurgîndu-i publicistica,
rãmîi uimit de intuitiile sale, de afirmatiile si formulãrile
definitive în cele mai variate domenii ale vietii sociale. S-a pus
îndreptãtita întrebare: cum a putut scrie Eminescu miile
de pagini în doar 17 ani de creatie, si ce ar fi putut crea omul acesta
dacã ar fi trãit cît Victor Hugo sau Goethe ?
Într-o postumã din jurul anului 1880, Eminescu se întreba:
„Fost-am poate în lume unic ?” Noi cei de astãzi – cu unele
minuscule exceptii – stim cã el a fost unic. Si stim cã a avut
dreptate sã spunã încã de la 18 ani: „Dumnezeul
geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour din marea lui de
amar”.
„Ceea ce dureazã, poetii întemeiazã”
afirma Hölderlin. Vesnicia româneascã a fost întemeiatã
de Eminescu. Si tocmai prin aceasta, a ridicat si un templu propriu al eternitãtii
poeziei în universalitate.
Si Hölderlin a mai spus: „Numai poetic meritã
sã trãiascã omul pe pãmînt”. Acest adevãr
l-a vietuit Eminescu si la acest adevãr ne cheamã poezia lui
care rãmîne cea mai mare sansã a culturii noastre.
Conditia existentialã a lui Eminescu a fost sublimul: a vietuit întru
sublim, gîndit, a simtit, a suferit sublim; si a creat sublim. Fãcîndu-ne
dar sublimitatea poeziei sale, Eminescu ne spune cã ea se adreseazã
celor care au vocatia zborului – al inimii si al cugetului -, cã acest
zbor este fulgerãtor si cã tinta zborului este o altã
lume, un dincolo. Un dincolo al inefabilului, al celei mai înalte eliberãri
spirituale:
Da, la voi se-ndreaptã cartea-mi,
La voi inimi cu aripe.
Ah ! Lãsati ca sã vã
poarte
Pe-altã lume-n douã clipe.
Home