George POPA

 

 

 

Verb mitic

 

Cosmogonie

O curbă se iscă
fruct sîn ori petală
dar zeii ezită
pînditi de gresală

dar linia riscă.
s-a smuls răzvrătită
din marea orbită
si suie pe rug

si moare uimită
                               
 
Lotusul

Si cînd asteptarea vesniciei dădu în pîrg
frig sacru sfîsie lotusul
din templul cu clare colonade
si parfumă cu el timpul zeilor

cei mai tineri dintre ei sărutau marmorele
arse de hipnoză.

si iară si iară convulsii de lumină
arătau calea.
ele făceau incandescente gîndurile pelerinilor
care soseau în amurg  din albastru.

si zile de-a rîndul
geniile care răsfoiau cartea uimirilor
nu au găsit la fiecare pagină decît
un lotus care sîngera azur
ca să-i poată locui.

 

Poemul

O sete  prea mare de-afară
absoarbe filigranele de flăcări
si mîna întinsă
spre frumoasele-fără-corp
ale absolutului.

dar uneori curba uimirii
orbită de lăuntrice icoane.
suie atît de înalt
că face tangentă cu vesnicia.

la punctul de întîlnire
fulgerul arde
nevoiasul desen al zeilor.

 

Cîntec infinit*

o mînă a-ngenunchiat  pe torsul nins
o orgă a răspuns in necuprins

si mii de alge albe se năsteau
si ritmic mii de alge se-aprindeau

si clarele liane se-mpleteau
si-alcătuiau statui la infinit

urcau cîntînd prin joc eter si mit
sus – între inimă si negrăit

si-un sens în miez de nufăr s-a aprins
statuile – exilând în necuprins