George POPA
Marea întoarcere în Haos
Eu străin, de împrumut
cum să mă dezvăt de tine?
Într-un timp asa de scurt
Cum te-as fi-nvătat mai bine?
Iară dincolo de moarte,
care-mi va fi stare-a treia?
Ne-nceputul pur? Ideea?
Însă, rogu-Te, Părinte,
trece-mă-napoi de pragul
spre ajunul dinainte
să Te-nvingă Verb si Dragul
de-a crea un eu si-un tu.
Sau te-ntorci si Tu cu mine
– Unul în bogatul Nu.
Lauda postmodernă a haosului
Nu căta vreun drum, nici vreun undeva.
Între viu si scrum, jocu-i partea ta.
Si nu-i nici un centru, geometria minte.
Orice scop si pentru – haosu-l dezminte.
Omu-i ca mireasma: din calicii oarbe
îsi dizolvă drumul si în el s-absoarbe.
Rîs, durere, ură – joc de măsti diverse,
pe-ale clipei buze scrise, si-apoi sterse.
Ceruri, idealuri – jalnice povesti.
Ăsta e realul: esti fără să esti.
Elohim gresi-ta: nu a sti-i păcatul.
Vina este-a fi: ăsta-i Necuratul.
De ceresti porunci, astrii-ascultă doar.
Dar tu poti s-arunci cel mai liber zar:
ce-ar fi de-ai trimite unui soare trist
un impuls să scape ’n stil postmodernist
de bătrîna lege coperniceană?
Cerul va-ntelege că stătu-n capcană
din Întîia Zi. Astrii s-or porni
care-n cîte-o parte, sensul să-si desarte
în nonsensul unde, omul evadat
din prea mult mirat – postmodern se-ascunde.
Transposibil
Când Unicul se smulse nelinistit din haos
si-a sfâsiat ajunul ca să-l prefacă-n lume,
s-a risipit pe sine în fărmituri de nume.
Dar dublu e păcatul – nu-i nicăieri repaos.
Căci haosul se zbate în chinuri spre a naste.
Născutul, nenăscutul de-aceeasi rană gem.
Din veci supuse unui necunoscut blestem,
de-o parte si de alta aceeasi moarte paste.
Alesu-acela însănestare-ntrezări
de-abis eliberată, de spatiu, timp si nume.
Vizionarul fulger îl smulse în nelume,
spre ne-nceput, dincòlo de-a fi si a nu fi.
