POEZIE SI TRANSPIRATIE
Poezie si transpiratie
Sublimul adevăr noi l-avem din cer.
Eminescu
Raportul dintre poezie si „transpiratie” poate fi de două feluri :
– încercarea repetată de a scrie poezii – neavând vocatie;
– crearea unei poezii ermetice.
Nu te poti aseza la masa de scris si să decretezi: „acum am să fac o poezie”. Poezia autentică nu o facem noi, se face singură. Poetul cu har doar o transcrie. Cel mult înlocuieste pe ici pe acolo – nu ideatica poetică – ci unele cuvinte mai expresive. Bertrand Lavier a spus cuvântul decisiv: „Inspiratia nu e transpiratie”.
Încă presocraticii îsi exprimau uimirea fată de mecanismul miraculos al creatiei poetice. Democrit vorbeste despre transa revelatoare în care intră poetul în clipa dicteului: „Tot ce un poet scrie cu entuziasm si inspirat de suflul divin este în mod superior frumos” (fr.18). Empedocle, care a scris 5000 de versuri, din care au ajuns până la noi 450, vorbea de interventia divină: „cuvintele mele sunt cele ale unei zeite”. Platon, în dialogul Ion, afirmă că poetul nu este un creator propriu zis, ci un mijlocitor, transmitător al „soaptei divine”, asemenea Pythiei : „Nu este vorba de o artă, ci de o putere divină… Poetul înaripat, sfânt, nu se află în starea de a crea înainte de a fi inspirat de un zeu, din afara lui, dincolo de propria sa ratiune… Este un privilegiu dumnezeiesc… Poetii nu sunt altceva decât interpretii zeilor” (Ion, 533c-534e). Pentru Platon, inspiratia este „delir divin, o gândire înaripată” (Fedru, 244), care „vede esenta dumnezeiască din lucruri”. Ideea a fost reluată de diversi poeti si gânditori de-a lungul timpului, precum Pindar, Shakespeare, Hölderlin, Goethe, Lamartine, Victor Hugo, Nietzsche, iar din bogata lirică a vechii Persii, de Omar Khayyam, Rumi, Hafiz s.a. „Noi suntem din cei cu-auzul fin/ Si auzirăm soapta misterului divin”, scrie Eminescu.
Încercarea de a compune o poezie autocomandată era mult mai dificilă, mai laborioasă altă dată când se respectau niste reguli prozodice: ritm, măsură, rimă (Charles Baudelaire afirma chiar că ”acela ce nu are stiinta rimelor, nu este poet”), Acum însă, cu rare exceptii, „transpiratia” prozodică a fost scurtcircuitată, „poezia” devenind o proză ruptă în fragmente însiruite pe verticală pentru a simula versificatia. Mai mult, în scopul de a elimina orice efort, orice „transpiratie”, a fost recomandat celebrul procedeu extrem: decupezi cuvintele dictionarului, le amesteci într-o pălărie, apoi scoti la întâmplare unul câte unul : „asta este poezia”.
Revenind la regulile prozodice, Grecii nu cunosteau rima, dar aveau reguli rafinate de metrică, adaptate ideaticei din poezia respectivă. Pe de altă parte, desigur, rima nu conferă per se valoare unei poezii, dar poate să contribuie inapreciabil de mult si subtil cantabilitătii, armoniei si logicii interne ale poemului. Elegiile duineze ale lui Rainer Maria Rilke nu au nici măsură nici rimă, dar ce idei poetice de deschidere cosmică si ingeniozitate metaforică ne fascinează în ele! Dar apoi, câtă rigoare prozodică în cele 55 de Sonete către Orfeu, desfăsurată pe durata de doar trei zile (1-3 februarie 1922) – un miracol al dicteului, al „inspiratiei” fără transpiratie. Pe de altă parte, Iluminările lui Arthur Rimbaud nu sunt rânduite în versuri, dar ce tulburător ritm interior de rezonantă de asemenea cosmică, dezvoltă ideile lor poetice ! Cât de poetic si profund sună versetul: „Si poate că adevărul ne asteaptă în jurul nostru cu îngerii săi plângând !”
Ca atare, poezia nu e nici ritm, nici, rimă, nici metaforă, – este fluid inefabil, eter melodic, înaripare ideatică, zbor de îngeri. Si, de fapt, poezia începe dincolo de cuvinte.
*
Poezia ermetică nu este un „dicteu”, în sensul discutat de Platon în dialogul Ion. Doar ideea poetică de plecare, apărută mai mult sau mai putin spontan. Dar constructia este supusă unui travaliu prin care are loc un proces metaforic din ce în ce mai decantat, mai sublimat, pentru ca întelesul urmărit al poeziei să devină cât mai ascuns, mai greu de descifrat.
Această constrictie labirintică explică faptul că numărul poemelor unui poet ermetic, precum Stéphane Mallarmé sau Ion Barbu, sunt putine. „Transpiratia poetului” în procesul de creatie este urmată de „transpiratia” cititorului în a încerca să dezlege rebusul. Evident, acesta are o dublă satisfactie : pe de o parte, a „travaliului” său de derebusare, de nastere a doua oară a poeziei, iar pe de altă parte, a bucuriei de a se afla fată în fată cu secretul poemului, dacă nu cumva poemul este excesiv de abscons. În acest caz cititorul dă interpretarea sa, în idea că orice poem poate fi opera aperta, interpretabilă multisensic.
Există si o altă alternativă. Cuiva care îi spunea lui Paul Valéry că i-a dezlegat întelesul unui poem, autorul Cimitirului marin îi răspundea că se bucură, dat fiind că el, poetul, nu-i stie încă bine sensul. Acest lucru ar putea să aibă loc când poezia se referă la o întrebare fundamentală a vietii, a existentei în general, la care este dificil de dat un răspuns ultim.
Revenind însă la ideea de ermetism, de jocul încifrării, se pune întrebarea: nu este în lume destulă ceată, iar marile neîntelesuri nu le vom poate rezolva niciodată, asa cum a spus-o, între altii, încă în urmă cu un mileniu, Omar Khayyam – încât mai este nevoie să adăugăm noi o a doua ceată?
Ne referim însă aici la poezia ermetică autentică, adică având o logică internă, si nu vorbim de o zburdălnicie metaforică făcută doar ca să impresioneze si să deruteze – „bâiguit nărod” , spunea Eminescu – deci fără un fir director care să le lege împreună într-un sens unitar, sau fără o intentie pasibilă de a deschide, de asemenea logic, mai multe interpretări. În zona „bâiguitului” refractar oricărui sens, oricărei coerente interne – alături de dadaism, s-au plasat multe destructivisme – precum letrismul, ultraismul, anarhismul, onirismul, absurdul etc., – care au scurtcircuitat, în adevăr, orice transpiratie, dar si poeticul.
O denumire generică pentru novomania moderno-modernistă subintrantă ar fi „nu-nu”-ismul, sinonim al „da-da”-ismului… În cartea recentă a lui Constantin Cublesan, Curente, miscări, grupări literare si artistice din sec. XX (ed. Aeternitas, Alba Iulia, 2012) se poet citi, rezumativ, mostre din această superproductie „ismică”.
Un poem este creatia omului, el poate încerca să arunce putină lumină asupra misterului care ne înconjoară sau misterul interioritătii noastre. Confuzia regizată, mistificarea nu poate fi neapărat o calitate. Poeziile voit încifrate pot fi doar consecinta faptului că poetului nu-i este foarte clar ceea ce vrea să spună, scrie doar atras de prestigiul „poetic” al unor cuvinte sau al unor imagini.
*
Trebuie spus că, spre deosebire de arta cuvântului, unde, când poezia este veritabilă, transpiratia nu poate fi evocată, în celelalte arte, efortul, deseori de lungă durată, este sine qua non intrinsec : în sculptură, are loc o luptă de ordin fizic cu lutul, cu marmura; în pictură cu culorile si întreaga manoperă pe care o implică crearea unui tablou; în muzică, intervine exersarea luni si ani la pian, vioară si orice alt instrument până la dobândirea măiestriei; evident idea poetică este în toate artele intuitie, dicteu fără transpiratie. De stiut însă că Beethoven, pentru a găsi formula sol-sol-sol mi din Simfonia V, semnificând bătaia destinului la usă („so klopft das Schicksal an die Pforte”), a acoperit pagini întregi de formule care nu-l satisfăceau, asa cum se poate vedea în manuscrisele compozitorului de la muzeul din Berlin.
În poezia scrisă – nici un efort fizic. Dacă în manuscrisele eminesciene descoperim un mare număr de variante, la Luceafărul înainte de toate, nu este vorba de „transpiratie”, ci trepte suitoare către un sens ultim căutat, fiecare treaptă, fiecare formulă intermediară relevându-ne o inestimabilă bogătie de deschideri vizionare – mereu mai uimitoare. La fel cu multe alte poezii, o imensă risipă de idei poetice. Dar poezii precum O. mamă, Peste vârfuri, Somnoroase păsărele s.a. au fost scrise d’un seul trait.
*
Poezia autentică rămâne un mister. Ea nu poate fi disponibilă oricărui capriciu pseudoteoretic.
Nu este o femeie de stradă. Poezia este „frumoasa fără corp”, care rămâne fecioară si după ce ai făcut dragoste cu ea.
