Existã un anumit adevãr care îl asteaptã pe fiecare poet

Schematic vorbind, omul se implicã în patru forme de adevãruri. Cel mai folosit este adevãrul pragmatic, adevãrul de consum, care priveste relatia de fiecare zi cu oamenii, cu lucrurile în cadrul vietii materiale. Un alt adevãr este cel euristic, stiintific, care este si el instabil, mai putin în matematicã si fizicã, dar mai ales în stiintele vietii - biologie, medicinã, sociologie, economie, politicã, - în sensul cã în domeniul stiintific, pe o anumitã treaptã a evolutiei cunostintelor, adevãrurile sunt relative, ele fiind neîncetat completate, revizuite sau chiar substituite de noile descoperiri. Adevãrurile imaginare filozofice sunt prin excelentã fluctuante, variind functie de conceptia despre lume a fiecãrui cugetãtor, conceptie constituind suma algebricã dintre structura intelectualã a gânditorului si momentul evolutiei teoriilor  filozofice în context universal. Al patrulea adevãr este al celor trei magi rimbaldieni, - inima, sufletul, spiritul. Nu mai este un adevãr distant, "obiectiv", ci este adevãrul interioritãtii umane, al fiintãrii sale. Este adevãrul poetic, adevãrul artei în general, pentru cã, asa cum afirmã Heidegger, "fiecare artã este în mod esential poem". Prin poezie, prin artã experimentãm, vietuim propria noastrã fiintare.

Dupã ce Platon condamnase poetii, între care Hesiod si Homer, acuzându-i cã debiteazã minciuni, si mai cu seamã cã profaneazã divinitatea, astfel cã ar trebui izgoniti din cetate, Aristotel efectueazã o spectacularã mutatie în raport cu platonicismul privind viziunea fatã de poezie, prin celebra sa asertiune din Poetica: "Poezia este mai filozoficã si mai elevatã decât istoria."
 Poezia este mai "filozoficã", adicã mai adevãratã si de o calitate mai aleasã decât istoria pentru cã istorialul priveste zilnicul, particularul pradã contingentului, temporalitãtii heraclitinene erozive, pe când filozofia priveste universalul, esentialul; prima se ocupã de un adevãr efemer, evanescent, pe când poezia se referã la adevãruri supratemporale, ideale. În felul acesta, poezia este detinãtoarea, întemeietoarea adevãrului uman.
 Poezia, fie tragicã, liricã sau epicã, dar si muzica, suie adevãrul uman, adicã prezenta fiintãrii omenesti, la acea certitudine onticã si axiologicã experimentatã, purificatoare de nesemnificativ, de subvaloric, de neesential, denumitã încã de Pitagora, catharsis. De fapt, poezia liricã este cea care ne poartã cel mai înalt: ea transfigureazã, transpune omul din realitatea comunã într-o suprarealitate, într-un adevãr conceput ca ideal.
 
Heidegger - Fiinta ca adevãr se vesteste în poezie

Sub influenta poeziei lui Hölderlin, în a doua perioadã a activitãtii sale creatoare, Heidegger, - plecând de la douã premise:
 a) ceea ce cunoastem rãmâne o aproximatie, "în ciuda a orice am crede", ceea ce stãpânim nu este, sigur, si
 b) omul este doar o secventã, o parte a Fiintei, -
afirmã cã esenta omului se aflã în ec-sistentã, adicã dincolo de el, unde se situeazã marea, integrala Fiintare. Iar acolo ajungem prin deschiderea inimii, prin iubire, si deschiderea sufletului, a spiritului, pe care o înfãptuieste poezia. Deschiderea - ec-sistenta -luminatoare cãtre Deschis (das Offene), care este însãsi fiinta, adevãrul ei, are loc prin artã. Cãci prin filozofie nu facem decât sã gândim deschisul, dar prin poezie trãim aevea, experimentãm esenta, adevãrul fiintei. Astfel, poezia este chematã sã dezvãluie omului faptul cã fiintarea este "minunea minunilor".
 Parafrazând pe Heraclit, Heidegger afirmã ca omul este om în mãsura în care este deschis cãtre Fiintare prin cataliza poeticului. Dacã orice da  si orice nu  se aflã deja ec-sistente în adevãrul fiintei, poezia, arta, frumosul în general depãsesc orice nu, înaltã da-ul ontic la "cât mai aproape de zei", de absolut. Cãci, precizeazã filozoful german, frumosul, poeticul nu constiuie un simplu obiect pentru plãcere, cum se crede în mod obisnuit, ci, dat fiind cã forma (eidos) este o creatie a fiintãrii (forma este formula onticitãtii în ordine umanã), frumosul întemeiazã prezenta, actualitatea activã a fiintei (ens actu).
 În eseul Originea operei de artã, Heidegger  afirmã: "frumusetea este modul de izbucnire a adevãrului", contrazicãnd afirmatia lui Hegel care credea cã arta este depãsitã în pretentia ei de a constitui modul suprem prin care adevãrul îsi procurã existenta. Frumosul, scrie Heidegger apartine evenimentului ajungerii la sine a adevãrului. Fiinta ca adevãr rãmâne ascunsã, însã ea "se vesteste în poezie... Existã o secretã concordantã între adevãr si frumos", obiectul artei, al poemului.

Hölderlin - Was bleibt aber, stiften die Dichter

Gândirea poeticã (dichtendes Denken) a poetului spiritualitãtii absolute, Hölderlin, este cuprinsã în afirmatia din ultimul vers al poemului Amintire,  conform cãreia, adevãrul absolut, adicã "ceea ce dureazã, este însã întemeiat de poeti." Cãci "limbajul a fost dãruit omului pentru ca el sã mãrturiseascã ceea ce el este." A poematiza, "aceastã ocupatie, cea mai nevinovatã dintre toate", este necesarã si Cerestilor, cãci zeii însisi au nevoie de poet pentru a-i instala în propriul lor adevãr: "... Având în vedere / Cã Preafericitii nu simt nimic prin ei însisi, / Trebuie, dacã este îngãduit  sã  spunem / Un  asemenea  lucru,  cã în numele zeilor /
Co-pãtimind sã resimtã un altul, / Acela, - el le trebuie."
 Acel Altul este poetul. Dicteul pe care îl primeste poetul de la zei este necesar acestora pentru revigorarea fiintãrii lor. Poemul este un ecou al Cerului pentru ca poetul sã adevereascã zeii numindu-i : "Omul a experimentat mult. / Multi Ceresti a numit, / De când noi suntem un dialog / Si ne putem auzi unii pe altii."
 Numirea trebuie sã aibã loc înainte de a se face ziuã si înainte ca sã ardã amiaza, pentru ca Cerestii sã aparã în propria luminã a prezentei lor, a adevãrului lor, asa cum se aflã scris într-un adaus tardiv la versurile 4-9 din poemul Arhipelagul, închinat vechii Elade:

Dar pentru cã zeii prezenti sunt atât de aproape
Eu trebuie sã fiu ca si cum ei ar fi departe, si numele lor
Sã-mi rãmânã obscur în ceturi, si doar înainte ca zorii
Sã strãluceascã, înainte ca amiaza sã ardã,
Eu sã-i numesc de unul singur, pentru ca poetul
Sã aibã-a sa parte; dar când lumina cereascã iarãsi coboarã
Mi-e drag sã cuget la trecut si sã spun - înfloriti totusi...

Or, Sacrul, aflat pentru Hölderlin, mai sus decât zei si timpuri, se dãruieste poetului (cel ce are mâinile curate) prin fulger, deci prin sfâsire, care este dicteul poemului. Poemul efectueazã numirea întemeietoare, instuirea prezentei zeilor, precum si numirea esentei lucrurilor, ceea ce însemneazã o dublã suferintã, sfâsierea având loc atât în fiinta zeilor cât si în fiinta poetului, care îsi întemeiazã astfel propria fiintare si devine el înusi. Cãci "a fi el-înusi, aceasta este viata." Întemeierea ordinei sacre a zeilor si a lucrurilor, crearea adevãrului poetic, care este unicul adevãr al fiintãrii, este o sfântã suferintã.
 Când Hölderlin scrie: "multe lucruri sunt încã de cântat", el vrea sã spunã cã multe lucruri asteaptã sã fie invocate pentru a li se întemeia adevãrul lor prin fapta poeticã. "Voll verdienst, doch dichterisch wohnet / Der Mensch auf diese Erde" (Plin de merite, poetic totusi omul trãieste pe acest pãmânt), însemneazã cã prin poezie omul se aflã în prezenta Spiritului Suprem,  în proximitatea esentialã a lucrurilor, precum si în inima propriei sale prezente. În Sonetul cãtre Orfeu I, XIX, Rainer Maria Rilke va relua ideea hölderlinianã: "Doar cântul consacrã si mentine", pentru ca în Sonetul I, III, sã proclame : "Gesang ist Dasein" - Cântul este existentã ; este "un suflu în Dumnezeu".
 Având în vedere cã poezia este întemeierea adevãrului fiintãrii prin cuvânt, Hölderlin crede cã "filozofia, stiinta istoriei vor dispãrea, numai poezia va supravietui tuturor stiintelor si tuturor atelor." Adevãrul absolut al fiintei, scrie Hölderlin, va fi detinut atunci când "un spirit superior, trimis din cer, va trebui sã întemeieze o nouã religie, care va fi ultima, cea mai mare operã a muritorilor." Aceastã profetie se va întâlni cu cea a lui Friedrich Nietzsche: "Când o tarã este pe cale sã moarã, Spiritul suscitã un nou ales pe care vocea sa îl strãbate."

John Keats - Beauty is truth, truth beauty, - that is all / Ye know on earth, and all ye need to know.

În poemul Odã pe o urnã greceascã, John Keats evocã legenda enigmaticã înscrisã pe o urnã anticã, si anume, cea a unui cortegiu sacrificial închinat unui zeu misterios. Se îmbinã aici glorificarea formei perfecte, - rezumat al armoniei cosmice în conceptia elenã, - cu taina de nedeslegat al unei jertfe sacre. În finalul poemului, poetul conchide: "O formã aticã!, O modeleu fermecãtor !... Mute conture, enigma voastrã întrece gândirea, asa cum o face vesnicia. Frumoasã Pastoralã ! / Când marele ev va pustii prezenta generatie / Tu vei rãmâne printre alte dureri / Decât ale noastre, prietenã a omului, cãruia tu îi spui: / Frumusetea este adevãr, adevãrul frumusete - iatã tot / Ce voi stiti si tot ce trebuie sã stiti pe pãmânt."
 Dar forma perefectã, fiicã a proportiilor divine, a sectiunii de aur, este filtratã, si astfel purificatã în mod subtil de cãtre poet, prin inefabilul muzicii, care o poartã în absolutul Ideei pure a Frumosului : "Melodiile care se aud sunt dulci, dar cele care nu se aud / Sunt si mai dulci încã; astfel, voi, duioase fluere, continuati  sã cântati; /  Nu pentru urechile simturilor, ci mai seducãtoare, / Îngânati pentru suflet melodii fãrã grai..."

 Heard melodies are sweet, but those unheard
 Are sweeter... Not to sensual ear, but, more endear'd
 Pipe to the spirit ditties of no tone...

Oscar  Wilde afirma: "Keats a fost un preot al Frumusetii", iar prietenul sãu, pictorul Haydon:"Ochiul sãu, absolut divin, era îndreptat  lãuntric ca acela al preotesei  din Delfi contemplând viziuini interioare".
 În Odã pentru o urnã greceascã, John Keats îmbinã prin taumaturgia poeticã, sculpturalul ce înscrie frumusetea formei, - conditie a prezentei umane în fiintarea dusã la absolut, - cu inefabilul spiritualitãtii, a muzicii, care opereazã cataliza transfigurantã a formei: o transmutã în zona superioarã a Ideilor platoniciene, a adevãrului etern.
 Astfel, poezia reîntemeiazã lucrurile, prezenta lor si a noastrã, nu psihologic ci ontologic, într-o mai înaltã semnificatie, într-o mai înaltã axiologie, cât mai aproape de idealitate. Astfel, cuvântul poetului instaleazã adevãrul poetic al lucrurilor de fiecare datã ca pentru prima oarã - ca Dumnezeu în dimineata Creatiei.

Eminescu -  exprimarea adevãrul poetic - sacrã presiune

Când Eminescu scrie în poezia Criticilor mei: "Ah, atuncea ti se pare / Cã pe cap îti cade cerul: / Unde vei gãsi cuvântul  /  Ce exprimã adevãrul", despre ce adevãr vorbeste? Evident, despre adevãrul poetic. Dar ce este cuvãntul adevãrului poetic? În primul rând, si de departe, este vorba de cuvântul care se înscrie, este chemat de logica internã a poemului, întelegând prin logicã internã organizarea armonioasã, convergentã a cuvintelor poemului cãtre semnificarea cãutatã. Cãci adevãratul poem nu este o înseilare, o fugã haoticã de imagini sau idei, ci are o structurã, nu în sens de circumscriere a unei finitudini ca orizont al sensului, ci ca densitate, ca nucleu cosmic capabil sã iradieze un infinit sensic potential. Poemul este un univers, o unitate si o unicitate, chiar dacã pare uneori o nebuloasã, dar o nebuloasã strãbãtutã de nenumãrati vectori capabili sã înscrie o lume. Acel cuvânt al adevãruui, cãutat atât de dramatic poate fi însãsi cheia de boltã a constructiei si a întelegerii acelui univers poetic, a acelei unitãti si unicitãti. Strigãtul: "Ah! atuncea ti se pare / Cã pe cap îti cade cerul", exprimã sentimentul responsabilitãtii cosmice a poetului fatã de cuvântul poetic, fatã de adevãrul poetic, presiunea sacrã care solicitã aceastã responsabilitate.
 Trebuie de adãugat însã cã, pentru un poet ca Eminescu, iubitor nu numai al ordinei metafizice a poemului, dar si al armonicelor prozodice, acestea  posedând si iradiind si ele potential de ordonare metafizicã, cuvântul cãutat poate fi chemat si de necesitatea ritmului si mai ales a rimei. A rimei care nu doar "sunã din coadã", ci se intrã în logica integratoare a ideei poetice, a universului poetic.

Goethe - Dichtung und Wahrheit

Într-o primã formulare, Goethe si-a intitulat scrierea autobiograficã, Adevãr si poezie, dar ulterior i-a schimbat denumirea în Poezie si Adevãr. În felul acesta, autorul lui Faust nu se referea doar la o problemã  de estetizare, nu doar recunostea cã si-a înfrumusetat, si-a poetizat amintirile, ci se referea la un adevãr mai profund: noi asezãm pe lucruri imaginarul nostru, acest fapt fiind mai cu seamã valabil pentru un poet. Autobiografia goetheanã era un adevãr poetic si nu un proces verbal distant, asa zis "obiectiv", agrementat "poetic". Titlul Poezie si adevãr însemneazã adevãrul poetic al vietii lui Goethe. Cãci orice mare poet nu doar confectioneazã versuri, nu convietuieste doar cu paginile albe, ci trãieste viata ca pe un poem.

Nietzsche - Adevãrul nu este cunoastere, ci trãire poeticã

În procesul de "transvaluare" a valorilor traditionale, Nietzsche neagã, între altele, posibilitatea ratiunii de a atinge adevãrul absolut. "Singura valoare a cunoasterii este de a respinge cunoasterea absolutã."
 Nietzsche a fost înainte de toate poet. Poet gânditor, gânditor poet : Dichter denkend, Denker dichtend. Cãrtile sale sunt Ditirambe cãtre Dionysos. Adevãrul sãu, pe care îl denumeste  Ariana-Adevãr, este o stare extaticã având puterea de a ruina falsele adevãruri în inexprimabil. Cãci dacã Nietzsche afirmã cã, în ultimã instantã, adevãrul este moarte, aceastã moarte nu este extinctie biologicã, ci dizolvarea în delirul ditirambic, în cutremurul emotiei metafizice. Ariana, este simbolul intuitiei si emotiei mintii care descoperã si vietuieste pasionat adevãrurile axiologice din labirintul interioritãtii lui Dionysos, a poetului : "Un adevãr merge deasupra mea, / asemenea unui nor, - / mã loveste cu nevãzute fulgere. / ...Vino, vino, adevãr iubit !"
 Pentru Nietzsche adevãrul este poezie, mai precis, axiologie poeticã: "Este cu neputintã sã înveti Adevãrul acolo unde este gãzduit josnic". Nu avem decât  o datorie: "sã fim puri". Experienta poeticã este "cunoasterea imaculatã a tuturor lucrurilor". Religia poeticã este "sentimentul extraordinar al înãltimii... Cãci trebuie sã trãim deasupra noastrã". Cultul divinei Curãtii, a Focului înãltimilor, betia Nectarului spiritual, acestea au fost crezurile lui Nietzsche. El vrea sã fie alungat din toate mãruntele, profanele, nesemnificativele "adevãruri", pentru a sui cãtre adevãrul care coincide cu eternitatea : un adevãr poetico-metafizic. "Numai nebun ! Numai poet !" - nebunia fiind a lui Dionysos pradã extazului, - Dionysos care mijloceste între Dumnezeu si om.
 Poetul primeste adevãrul de dincolo de el pe Muntii din spiritul sãu. El nu este decât o incarnare, un mediu al puterilor superioare care pronuntã dicteul. Iatã ce scrie Nietzsche despre acest moment sacru al dicteului, al comunicãrii adevãrului poetic. Este vorba de o revelatie care survine dintr-odatã, cu o claritate si o finete de detaliu indicibile : "Ceva devine vizibil, audibil, Ceva ne miscã, ne tulburã la extrem. Auzi fãrã sã cauti; primesti fãrã sã întrebi cine dãruieste; un gând ne viziteazã fulgurant si se impune... Extaz a cãrui tensiune neauzitã te copleseste ca un torent... Abis al Bucuriei... Totul se petrece în modul  cel mai involuntar, dar ca un vârtej de libertate, de putere suveranã, de dumnezeire... Caracterul involuntar al imaginii, al simbolului, este punctul cel mai remarcabil; nu stii încã ce este imaginea si simbolul, totul se oferã în modul cel mai natural, mai exact, mai simplu... Lucrurile sunt cele care vin sã se dãruiasxã sub formã de simboluri... Iatã experienta mea a inspiratiei."
 Pentru Nietzsche, adevãrul, în sensul de certitudine a cunoasterii, nu existã. Nu avem stiintã absolutã, ci ca adevãr, ca absolutã certitudine, omul posedã trãirea poetico-metafizicã, experimentarea pe cele mai înalte creste ale emotiei intelecuale, ale arderii spirituale, experimentare efectiv încercatã de Nietzshe de-a-lungul întregii sale vieti creatore. Pe fiecare carte a lui Nietzsche poate figura un catren din Stiinta Veselã : "Nu este o carte: ce importã cãrtile, / aceste sicrie si aceste lintolii ! / Trecutul este prada cãrtilor ; / Dar aici trãieste un Astãzi etern."
 Trãirea (Erleben) poetico-metafizicã întemeiazã de fiecare datã un prezent etern în care Existenta începe din nou: "În jurul fiecãrui aici (si acum) se roteste sfera. Centrul este pretutindeni. Curba este drumul Vesniciei." (Poate de acest aforism îsi va fi amintit Ion Barbu în versurile din poemul Margini de searã: "Un gând adus de razã si curburã... Extremele cãmãrilor de burã / Mirat le începea în Dumezeu.")
 Adevãrul nu este ceva transuman, suprapus nouã, o universalitate în care omul se dizolvã, ci este existenta vie umanã, ca atare. Problema adevãrului este problema supremã si ea se confundã cu problema fiintei. Or, pentru cã adevãrul fiintãrii noastre este evanescent, se autodizolvã cu fiecare clipã, noi nu dispunem decât de un adevãr punctual, prezentul eternizat, absolutizat, care insemnneazã respiratia pe extrema creastã gândirii pasionate, a zborului iluminat, - extatica poeticã la cea mai înaltã noblete.
 Deoarece trãim viata comunã în neadevãr, pentru a ne instala în propriul nostru adevãr trebuie sã actioneze vointa noastrã de adevãr axiologic, iar cel mai înalt se aflã cel poetic. Certitudinea cunoasterii, adevãrul îl vietuim în patima sacrã a cântului purtat la cea mai de sus notã a spiritualitãtii, a iluminãrii poetice.
*
Sã nu uitãm cã Parmenide, filozoful care a vorbit cel dintâi si, precum afirmã Heidegger, în mod de nedepãsit despre Fiintã, a fost poet, primul mare gânditor-poet al vechii Elade. Pentru el, ca si ulterior pentru Empedocle, cugetarea cea mai abstractã se petrece emotional, înseamnã trãire poeticã. Pasiunea si strãlucirea versurilor mãrturisisesc faptul cã intuitia  filozoficã a adevãrului fiintei  constituia pentru filozoful din Elea revelatie poeticã. S-a vorbit despre "betia eleaticã", extatica poeticã a descoperiririi unor adevãruri ultime despre fiintã. Cã meditatia asupra adevãrului privind fiinta era un act liric, pasional de iubire, o dovedeste, între altele, urmãtorul vers privind iubirea divinã : "Înainte de toate, Divinitatea a creat pe Eros", cel care unificã omul cu zeii..
 Cãci filozofia vorbeste despre fiintare, poezia este fiintare. Filozofia speculeazã despre libertate, poezia elibereazã. Filozofia transformã lumea în semne de întrebare, iubirea face sã amuteascã toate întrebãrile, iar poezia salveazã fiinta în inefabil.
 

Home