George POPA
ANTINOMICELE BUCURII
Prezenta absentei lui Dumnezeu
Laudă iluziilor că existăm,
pe care Dumnezeu
ni le dăruieste prin metaforele sale:
iluziile îngeresti ale nuferilor,
iluziile parfumate ale salcîmilor,
iluziile fără vină a tot ce-nfloreste,
pentru ca să ne facă dar bunătatea lor
si apoi, multumite, să moară.
Ah, să fii învins de străluminarea unor sîni,
ce fac să cadă ametite stelele, si dau alt văz cuvintelor,
– si punînd mîna ta pe mîna Domnului, Sculptorul,
ajungi să-l întelegi pe Dumnezeu,
să-i întelegi entelehiile primordiale.
Si atunci vin să te viziteze cuvintele cele mai pure,
punte făcînd cu ziua dintîi a desăvîrsirii.
Trebuie să întelegem:
pentru a ne învăta să ne uimim a zugrăvit pe boltă zodiile,
pentru a ne învăta că frumusetea
este un prisos al fanteziei sale, a făcut orhideele.
Si fructe-a rotunjit pentru ca să ne arate
cu cîtă măiastră plinătate trebuie să întîmpinăm moartea.
Si pentru noi El este absent
ca să-ntelegem ce miracol este să fii prezent ,
să fii în contemporan cu umbletul timpului,
contemporan cu tine însuti,
contemporan cu absenta a tot împlinitoare
a lui Dumnezeu.
Fetele tainei
Iar în vremea aceasta
în cînt exersează absolutul oarba privighetoare,
în eter floarea soarelui face dragoste cu Amon-Re,
un zeu necunoscut jertfeste orice corolă
pe rugul ei de mireasmă,
P OEZIA / vară 2010
19
iar de pe înalta catapeteasmă
astrele ne sapă în palmă drumul întoarceri în ceruri.
O veste este întotdeauna aurora
si o infinitate de vesti noaptea-nstelată.
Cît ai înteles din arzătoarea lor spuză tăcută,
din chemarea lor pe care muntii de mult au înteles-o
si s-au înăltat rîvnind să ajungă pînă la ele?
Dar izvoarele? Ai înteles din murmurul lor
îndemnul de a fi mereu si mereu din nou?
Ai înteles bucuria lor cînd,
după îndelunga orbecăire pe căile tăcerii,
izbucnesc dintr-odată pe harfele luminii?
Îti dai seama cu cîtă voluptate stelele coboară
să-si scalde fata în parfumul reginei noptii
cu cîtă duiosie în lacrima unui înger
ce s-a rătăcit pe pămînt
si nu mai stie drumul înapoi?
Dar dacă vei fi fost si tu cîndva acel înger?
Infinita logodnă
O, poate cele mai încărcate de absolut
dintre clipele noastre
le-a preluat respiratia crinilor,
privirea intensă a luceafărului diminetii,
lumina halucinată a unei comete ametită de abis,
bătaia blîndă a aripilor unui arhanghel
ce-a trecut pe aproape
ca să ne învete să recitim primul Cuvînt
în tărînă, în ape, în eter si în arderile sîngelui
să deslusim că minunea e pururi de fată,
că tot ce-i vădit pe pămînt se petrece cereste.
Dumnezeu poate să piardă ceva din ce-a făurit?
Îl poate răpi timpul fugind cu el în uitare?
Nu vor rămîne clipele noastre
în memoria sevelor ce suie spre cer
avîntate de rugi si laude ale pămîntului?
Nu în ele vom lăsa ce-am crezut, ce-am iubit,
ce sfînt pătimit-am?
O, stim noi cîte începuturi lăsăm în urmă
si care din ele ne vor chema cîndva înapoi
din încremenitul dincolo?
P OEZIA / vară 2010
20
De profundis clamavi
Dar tu zilnic cîrtesti:
„Aici, orb în lumină –
„iar în jur nestiutul care ne va sorbi pînă la urmă.
„Cercul – cît de nemărginit în copilărie,
”astăzi din ce în ce mai avar.
„Si iată a venit vremea cînd, în perversa-i revoltă,
„omul nu mai pune pe cer nici o stea,
„cînd pe cerul inimii nici un zeu nu se mai arată.
”Căzută e bolta de ultima stea atîrnată.
„Cît de îngustă e lumea infirmă de taină,
„cît de strîmtă inima cu slava îngenunchiată!
„O lacrimă e lumea pe chipul lui Dumnezeu”.
Sfîsierea – drumul împlinirii
Încetează-ti tînguirea fără de văz!
Dacă fapta, verbul si gîndul si toată această aproximatie
pe care-o numim existentă
bolnave sunt de incertitudine,
e pentru ca mereu altceva să se nască
din ce în ce mai aproape de adevărul de-a fi.
Nu vă temeti: si neantul este bolnav,
– bolnav de existentă.
Căci existenta este incurabilă,
nesfîrsit reîntemeiată prin uimire si sărut,
sublime lasităti care sfidează orice sovăire si ceată.
Dincolo de dincolo
Si prin ele: Tranfigurarea.
Mistuitoarea iluminare care pierde în ele însele
si transmută substantă si formă
în pură încordare către orice posibil,
ale cărui nenumărate chipuri oamenii si zeii le ignoră,
transa albastră care purifică pînă la ajunul fără de nume
pe care l-ar putea experimenta sansa absolută
interzisă la hotarele formulei umane.
O, dacă toate lucrurile s-ar uni într-un cor de extaze,
nu s-ar putea ca această maree a infinitelor aripi
să transceandă formula noastră de-a fi,
P OEZIA / vară 2010
21
să săgeteze apoi dincolo de orice stare
si istovind vesnicia să tîsnim absolut liberi
– în transposibil?
Transposibilul – acea lumină unică
increabilă, de necuprins mintii –
ce mi-a străfulgerat adolescenta,
vîrstă a harului si a absolutului.
O singură dată vietuită, pentru totdeauna pierdută,
acea ilumină a purei tinereti
mai ireversibilă decît timpul,
si care începe dincolo de absolut.
Cuvîntul de pe creste
De atunci, cu spiritul ars de intensitate,
convalescent al transposibilului,
acesta îmi este cuvîntul:
acum cînd totul a fost spus si de mii de ori iarăsi rostit,
de ce să reluăm cîntul întrerupt al celor care au fost tristi ieri,
profanînd astfel tăcerea alesilor?
De ce să repetati perifrazele răgusite
despre neîmplinit, despre neînteles, despre absurd?
Ci jucati viata dacă pentru jocul pierdut de a fi
am fost chemati oaspeti ai luminii.
Nu! Nu trebuie să vorbim! Trebuie să strigăm!
Să strigăm atît de puternic încît
Incandescentele sîngelui să orbească
fata misterului care ni se refuză
si amiezile sale înnebunite de chemarea eliberării
să se confunde cu amiezile noastre suverane!
Căci, în definitiv, numai constiinta pură există.
Si în fiecare clipă provizoriu.
Iar restul nu-i decît ipoteză mereu de refăcut.
Eu pur, dizolvă ceturile sovăirii cosmice
în aurul transei tale suprareale!
Universala fugă fă-o să se rotească
în jurul clipei extatice – impusă oricărui început!
Si numai acum,
în această fulgurantă certitudine,
P OEZIA / vară 2010
22
irepetabilă si fără durată,
existenta poate să spună: sunt !
Si în noi însine, din trezite străfunduri
Dumnezeu izbucneste
în gloria diminetii din veac făgăduitoare
a prunciei primordiale!
