George POPA

 

 

 

Irosirea Mecanicii

 

Pe unii-i poartă-un viciu, pe altii-un adevăr,

sens afli si de-a dreptul, sens afli si-n răspăr.

 

Pe unii-i poartă-o umbră, pe altii-i poartă-un nimb.

Destin? Hazard? Eroare? – Un straniu contratimp

 

rejoacă la-ntîmplare dintru întîi substanta.

Capriciul, păpusarul, se-amuză cu balanta:

 

pe-un taler pune-un geniu, pe celălalt o mască,

si-oricînd absurdul poate un ev să cumpănească.

 

Întâi trisează viata, apoi trisează moartea

si fiecare pierde si-a nimănui nu-i partea.

 

Mecanica smintelii se-nvîrte fără gres.

Doar Geniul, cel ce vede, e singuru-i eres.

 

 

 

 

Si totusi…

 

Si totusi,

dacă totul ar fi plin si-nchegat,

infinitul si vesnicia ele însele rotunjite,

ar mai fi eterna schimbare, eterna surpriză.

eternul posibil?

O, strania noastră existentă în care

viata – necontenit în joc pătimas

se desprinde din necuprinsa durată si-ntindere,

se dizolvă în ele

si iar se desface în forme tot altele, imprevizibile

cu moarte hrănite!

O, ciudată, tragică, – sublimă Creatie !

 

 

 

 

Irosire si reînceput

 

Se-nchidem, tristă, Cartea mereu reîncepută,

rănitele ei pagini nonsenul le sărută.

 

Din zori cu zeii-odată, născutu-s-a-ntrebare:

cînd suflă-ntr-însul moartea, la ce s-aprinzi un soare?

 

Poetul Nouă Carte încearcă-n magici rune

ne mai rostite gânduri c-un alt cer să-ncunune

 

mai sus de vechea boltă cu muritoare stele

umanelor destine împrumutînd apusul.

 

Cuvintele s-apuie si dincolo de ele

să-nceapă-o antilume sărbătorind nespusul.