I. Lumina în lirica popularã si eminescianã

         Întunericul este închidere, lumina este deschidere.
            Deschiderea Creatiei a avut loc prin luminã.

     Vocatia pentru luminã reprezintã una din constantele spiritualitãtii românesti si matcã modelatoare a culturii noastre. Faptul acesta se vãdeste în toatã creatia noastrã majorã, de la poezia si arta popularã, la lirica marilor nostri poeti, precum si în picturã si în opera lui Brâncusi.
      Chemarea de întotdeauna a locuitorilor acestor meleaguri pentru luminã se datoreste pe de o parte, caracterului luminos al sufletului românesc, pentru noi lumina fiind o dimensiune moralã. Amintim, de pildã, cã de Crãciun, între albul imaculat al zãpezii si albul sclipitor al stelelor, colindãtorii aduc la ferestre lumina, în refrenul „florile dalbe”; pentru a explica lumina irealã care se deschide în suflete în noaptea de Crãciun, într-un colind se spune cã în acea feericã noapte merii din grãdina raiului scuturã flori de argint asupra celor din casã.
     Pe de altã parte, vocatia luminii la român îsi are rãdãcinile si în caracterele pe care le îmbracã plaiurile noastre: luminozitatea privelistilor, puritatea azurului, claritatea liniilor, a formelor, picturalitatea oricãrui colt din naturã, la care se adaogã blîndetea, duiosia modulãrilor molcome, într-un cuvînt, calitatea afectivã particularã a peisajului românesc. În acest sens, semnificativ apare faptul cã balada Mioritei se deschide sub semnul luminii: „Pe-un picior de plai, / Pe-o gurã de rai”. Natura îsi face intrarea în universul baladei în hainele paradisiace ale unei lumini totale, fãrã umbrã. Astfel, în cultura româneascã la început a fost lumina: prima dintre deschideri sufletesti si spirituale, – deschiderea fiind, în viziunea noastrã, însusirea fundamentalã a geniului românesc.

Miorita stã primã mãrturie a viziunii luminoase asupra lumii si vietii a românului. Nu numai prin irumperea initialã, cosmicã, de luminã fizicã si nu numai prin puritatea sufleteascã a eroului moldovan, dar de asemenea prin conceperea mortii ca pe o suprafiintare unde are loc învesnicirea valorilor pozitive, luminoase ale vietii. Putine creatii universale concentreazã si emanã atîta luminã ca balada Mioritei, în care personajele dramei, natura, transcendentul, ca si în Luceafãrul, devin reliefuri ale luminii. O transmutare luminoasã specificã spiritualitãtii autohtone.
      Modularea unduitoare a plaiului din Miorita împlineste functii multiple. Pe de o parte, ea are rolul sã amplifice suprafata de primire si captare a luminii, pentru ca atît dealul cît si valea sã se bucure de harul luminii integrale. Apoi, aspectul molcom al acestei alternante, deal-vale, are darul de a nu rãni lumina, de a nu o face sã se poticneascã, astfel ca blîndetea ei sã se îmbine în mod firesc cu blîndetea reliefului. În al treilea rînd, miscarea de înãltare-coborîre, departe de a însemna ezitare, incertitudine destinalã, cum s-a dramatizat uneori, semnificã, în realitate, ritmica – una din constantele intrinseci ale vietii universale, ritmicitate continuatã aici indefinit: o miscare ritualicã, magicã si care se transformã în miscare melodicã.
      Astfel, peisajul românesc, peisajul mioritic, este o „vesnicie în miscare”, cum considera Platon muzica, – aici o vesnicie care îmbinã vibratia luminii cu vibratia muzicalã. Aceastã împletire si fuziune rãzbat din straturile abisale originare ale sufletului românesc, dat fiind cã muzica si lumina sînt cele douã ordine de vibratie capabile prin excelentã sã mijloceascã transformarea lumii exterioare în spatii sufletesti, fenomenologie fructificatã în mod particular în lirica eminescianã.

În adevãr, dintre poetii nostri, Eminescu a avut cea mai înaltã constiintã a naturii luminoase a spatiului si sufletului românesc. Dupã cît ne putem da seama, în contextul liricii universale creatia eminescianã dezvoltã poate cea mai multã luminã. Vocatia pentru luminã a lui Eminescu nu ni se pare a fi fost de inspiratie neoplatonicianã, sau bizantinã, ori romanticã (romanticii preferau de regulã noaptea), ci are sorginte ancestralã româneascã.
      În afarã de capacitatea de a mijloci transformarea spatiului fizic din afarã în spatii lãuntrice, subiect pe care l-am dezvoltata in Spatiul poetic eminescian (Editura Junimea, 1983), lumina împlineste în creatia autorului Luceafãrului multiple alte functii. Ea nu are rolul unui simplu decor, al unui fundal exterior supraadãugat spatiului sufletesc, ci este structuralã, acestui spatiu. Diferitele însusiri ale luminii intrã în necesitatea internã a poemului.
      Astfel, precum rezultã din Scrisoarea I, la fel ca si în alte viziuni mitice ale genezei, lumina constituie pentru Eminescu elementul cosmogonic primordial. Mai mult: lumina este substanta din care sînt plãmãdite atît universul si fãpturile, lucrurile, formele materiale, cît si sufletul, spiritul. Emblematicã apare, de pildã, prima strofã din Atît de fragedã: „Atît de fragedã te-asameni / Ca floarea albã de cires / Si ca o zînã printre oameni / În calea vietii mele iesi”.
      Dar exemple ni se oferã la tot pasul, mai cu seamã în poeziile de tinerete: Miradoniz, Odin si poetul, Memento mori, Povestea magului cãlãtor în stele s.a., unde elementele, stihiile, natura, fiintele, lucrurile apar emanatii ale luminii, închegãri ale limpiditãtii culorilor. O nepotolitã sete de luminã face ca alcãtuirile cele mai umile sã aparã în dimensiuni cosmice pentru a capta cît mai multã luminã: „... Viorelele-s ca stele vinete de dimineatã, / Ale rozelor lumine împle stînca de rosatã, /A crinilor potire sînt ca urne de argint”. (Miradoniz). În poemul Odin si poetul ne întîmpinã o adevãratã betie de luminã:

    ... Acolo, printr-acele lungi coloane
    Suspendã lampe mari cu niste albe lune
    Ce umple lumea raiurilor mele
    Cu o luminã dulce, albã, caldã.
    Stîlpii sclipesc, boltile-s strãlucite,    
    Cãrãrile-s de pulbere mai albã
    Ca-argintul cel viu.

Fiinta iubitã este „un vis de luminã”, o „luminã necrezutã”, sau este luminã purã, în sine, ca în tulburãtoarea postumã Miron si frumoasa fãrã corp. O altã, postumã, Apari sã dai luminã, realizeazã de-a lungul întregului poem o feericã închegare a fiintei îndrãgite din luminã pe fundalul cenusiu al melancoliei poetului, fundal care pînã la urmã se însenineazã si se confundã cu lumina iradiatã de fiinta evocatã. De fapt, iubita este o întrupare desãvîrsitã a luminii lãuntrice a poetului: „Si sã-mi rãsai din marea de suferinti, înaltã / Ca marmura eternã iesitã de sub daltã”. (Gelozie). Pe de altã parte, trãirea iubirii este o transmutare a sufletului în luminã: „Stie oare ea cã poate ca sã-ti dea o lume-ntreagã, / C-aruncîndu-se în valuri si-ncercînd sã te-nteleagã, / Ar umplea-a ta adîncime cu luceferi luminosi?”
     Iubirea este pentru poet lumina purã, diafanã a genezei mereu reînnoitã si care te urmãreste ca un izvor neîntrerupt al energiei de înãltare si beatitudine: „Te urmãresc luminãtori / Ca soarele si luna / Si peste zi de-atîtea ori / Si noaptea totdeauna”.
    Iubirea este, de asemenea, izvoditoarea unei noi lumini, a unui nou univers stelar, a unei noi vesnicii:

        Dîndu-mi din ochiul tãu senin
            O razã din adins,
        În calea timpilor ce vin
            O stea s-ar fi aprins.

         ... Tu trebuia sã te cuprinzi
            De acel farmec sfînt,
        Si noaptea candelã s-aprinzi
            Iubirii pe pãmînt.

Luceafãrul este un poem al luminii. Fãptura Cãtãlinei este fãcutã din luminozitãti, atît fizice cît si sufletesti. Ea este o Idee primordialã a frumusetii, un model astral, mai mult, divin: „Cum e fecioara printre sfinti / Si luna printre stele”. Aceastã dublã esentã – materialã si spiritualã face legãtura dintre pãmîntesc si ceresc. Lumina fetei de împãrat fuzioneazã cu cea a lui Hyperion. Cît priveste Luceafãrul, acesta este prin însãsi natura sa celestã, luminã; o luminã suprafireascã trecînd prin diverse metamorfoze pentru a putea intra în comunicare cu lumea omenescului, a Cãtãlinei. În sfîrsit, nespatiul si netimpul unde îsi are sãlasul Dumnezeu este metaforizat printr-un ocean nemãrginit de luminã purã, cea mai multã, cea mai intensã luminã din cîte au fost imaginate vreodatã: „Si din a chaosului vãi, / Jur-împrejur de sine / Vedea ca-n ziua ce de-ntîi / Cum isvorau lumine; // Cum izvorînd îl înconjor / Ca niste mãri, de-a-notul..”.
    Se observã astfel ca dinspre Cãtãlina cãtre Fiinta Supremã lumina se intensificã progresiv în trei trepte ontologice si axiologice. Lumina devine axul spiritual, valoric, al poemului, lucru pe care îl întîlnim în majoritatea poemelor eminesciene. Cãtãlina cere luceafãrului sã-i lumineze „casa” si „gîndul”, deci fragila luminã terestrã invocã lumina de sus nu numai ca o prealuminã fizicã, dar si ca o iluminare a cugetului, ca o mutatie a viziunii sale. Iar Dumnezeu fiind luminã totalã, orbitoare, orice impuritate axiologicã este respinsã; din acest motiv, inconstanta fetei de împãrat o poartã la cãderea de la aspiratia cereascã înapoi în lumea efemerã a teluricului.
      În poeziile eminesciene apar frecvent sclipiri, fulguratii, scînteieri, scãpãrãri, fosforescente, irizãri, incandescente – intensitãti care constituie metafore cu multiple întelesuri: viziune feericã a naturii; concentrare si esentializare a existentialitãtii; purificare lãuntricã; beatitudine participationalã la certitudinea si paroxismul fiintãrii; energie purã spiritualã; cîteva exemple:

    Deodatã ti se pare cã ceru-ntreg se rumpe
    În ploi scînteietoare de colb de pietre scumpe.
    Apunerea cereascã pãrea de raze ninsã... (ms. 2279)

    Vãzduhul scînteiazã si ca unse cu var
    Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar. (Melancolie)

    Pulbere de diamante cade linã ca o burã,
    Scînteind plutea prin aer si pe toate din naturã.                        
    ... Dintr-un arbore în altul mreje lungi diamantine
    Vioriu sclipesc suspine într-a lunei dulci lumine...   
                        (Memento mori)
Asemenea imagini prevesteau aparitia impresionismului prin efectele cromatice luminoase de mare rafinament pictural – un impresionism cosmic! –, Eminescu formulînd într-o extraordinarã intuitie anticipativã însusi celebrul concept de „moment-luminã” al lui Clude Monet în versul „Nimic etern în tremurul luminii”; dar, în acelasi timp, aceste imagini reproduc perpetuul dinamism universal, devenirea, schimbarea necurmatã în contrast cu lumea imuabilã a spiritului: „Privelistile sclipitoare, / Ce-n repezi siruri se distern, / Repaosã nestrãmutate / Sub raza gîndului etern”.
    În afarã de functia ontogenicã, la Eminescu lumina îsi asumã de asemenea si o functie cognitivã, îmbinatã cu cea axiologicã. Lumina dezvãluie fata lãuntricã a lucrurilor. Pentru poetul nostru lumina nu este o simplã gestualitate picturalã, datoritã, dragã Doamne, unei „acuitãti vizuale delirante”, si nici mãcar o gratuitã „magie opticã” urmãritã ca scop în sine, ci o interioritate rembrandtianã. Valorile picturale, cromatice sînt la Eminescu limita vizibilã a unor valori sufletesti.
      Mai cu seamã albul si elementele purtãtoare ale acestei culori strãpure opereazã alchimia axiologicã în poeme precum Mortua est, Atît de fragedã, Crãiasa din povesti, Înger si demon, Strigoii, Apari sã dai luminã etc. Albul devine o jerbã de „concepte de valoare”, afirmã Rosa del Conte; virginal, angelic, edenic, divin, metafizic, albul înscrie o gamã variatã în registrul esentelor pure, începînd cu entitãti materiale vaporoase, diafane, pînã la arderile eterice ale principiilor ultime ale absolutului. Lumina totalã constituie pentru Eminescu suprema extaticã spiritualã. „Extras al geniului acestui popor”, cum singur s-a recunoscut, Eminescu a conturat spatiul constiintei noastre axiologice cu ajutorul luminii, în termeni de luminã.

Este un loc comun sã spunem cã în poezia lui Eminescu totul se imaculeazã, se face preacurat; fãpturile, lucrurile sînt transfigurate, plutesc într-o luminã nouã suavã, seraficã, avînd reflexe viorii, eterice, – o luminã care este numai a lui, contribuind la armonia de nuantã unicã a poeziei sale si care în ultima instantã devine materializarea unei duiosii „cu asupra de mãsurã”. În poezia Cînd amintirile... gãsim aceastã comuniune si schimbul dintre luminã si duiosie: „Deasupra casei tale ies / Si azi aceleasi stele / Ce-au luminat atît de des / Înduiosãrii mele”. În Atît de fragedã are loc trasmutarea duiosiei în luminã: „Cã te-am zãrit e a mea vinã / Si vecinic n-am sã mi-o mai iert, / Spãsi-voi visul de luminã (s.n.) / Tinzîndu-mi dreapta în desert”.
    Lumina eminescianã nu numai lumineazã, ci ilumineazã, trezind sufletul adînc al lucrurilor: „Puterea noptii blînd însenina-vei / Cu ochii mari si purtãtori de pace?” (Sonet III); „Iatã lacul. Luna plinã / Poleindu-l îl strãbate; / El aprins de-a ei luminã, / Simte-a lui singurãtate” (Lasã-ti lumea... ). „Sus în brazii de pe dealuri / Luna-n urmã-i tine strajã, / Iar isvorul, prins de vrajã, / Rãsãrea sunînd din valuri” (Povestea teiului).
       
Fapt în deosebi semnificativ: alãturi de învolburatele oceane de luminã parcurse de Hyperion în drumul cãtre Dumnezeu, cea mai multã risipã de luminã fãcutã de Eminescu în lirica sa se aflã în descrierea Daciei din postuma Memento mori. Aceastã descriere este întreprinsã în termeni de luminã, desfãsurînd un evantai cromatic de o nuantare si îmbinare nemaiîntîlnite în descrierea altor tinuturi din acest poem, ambitioasã panoramã a pãmînturilor si civilizatiilor.
      Dacia apare într-o viziune feericã fantasticã, un tãrîm de vrajã si basm, cu o mare cheltuialã de imaginatie: incandescente solare, culori, miresme, cînt îsi aflã aici cel mai liber si insolit joc al îngemãnãrilor, întrupãrilor, corespunderilor si interconvertirilor. În aceastã descriere albastrul cerului si al rîurilor, vioriul atmosferei, trandafiriul aurorelor, albul extatic al noptilor cu lunã, zãpada coloanelor, neaua umerilor, a sînilor, a lebedelor, argintiul apelor si al crinilor, auriul astrelor, al pãrului, al strugurilor, etc – sînt tot atîtea fete ale luminii totale a Daciei, har de exceptie al unei „lumi fãrã umbrã”, al unei binecuvîntate „cetãti a soarelui”, unde totul este „luminã clarã”. De-a lungul a cincizeci de strofe de încîntare mereu si mereu reluatã, Dacia apare drept tãrîmul luminii absolute. Aici este „zi eternã”, un „ocean de luminã”, „zori eterne trãind în coruri dalbe”. Moartea însãsi este pe acest tãrîm „Un caos de luminã” (La moartea lui Neamtu).
     O formulare extraordinarã ne întîmpinã în tabloul dramatic Muresanu, unde poporul român apare întruchipat la convergenta unei triade: vesnicia, lumina supremã – solarã, calitatea de principiu ultim: „În planu-Eternitãtii Români-s un popor / Cum e un soare numai prin mãrile de nor, /Cum e-un principiu numai în firele adînci”.

În lucrarea Spatiul poetic eminescian, din care am extras mai sus unele fragmente, am atras atentia de asemenea asupra unui subtil procedeu eminescian de a interioriza lumina cu ajutorul unor mijloace eufonice. Vocala luminii – a- este pusã în valoare de un context de tonuri mai întunecate, efectul de izbucnire, scînteiere sau fulgerare a luminii devenind foarte expresiv. În termeni de interiorizarea a luminii pot fi întelese multe alte poezii: Si dacã, Din valurile vremii, Peste vîrfuri, Lasã-ti lumea ta uitatã, Venetia, Trecut-au anii, Cãlin, De cîte ori, iubito s. a. În strofa finalã din Dorinta este interiorizatã, odatã cu lumina si armonia universalã, prin alternanta unui vers luminos cu altul de tonalitate surdã, interiorizare întretinutã de vocala i care revine repetat si care semneazã transfigurarea: „Adormind de armonia / Codrului bãtut de gînduri, / Flori de tei deasupra noastrã / Or sã cadã rînduri-rînduri..”.

În concluzie, în creatia eminescianã lumina îsi asumã o triplã functie: ontogenicã, gnoseologicã si valorizantã. Sub diversele ei multiple ipostaze, lumina exprimã bucuria trãirii, atît a celei senzoriale, cît si a celei spirituale, încîntarea trãirii curãtiilor: frumosul absolut, sublimul, adevãrul ultim, onticitatea hyperionicã. Pe de altã parte, în lumina eminescianã are loc o mutatie magicã: imaculata nastere a tãrîmului românesc: natura, fãpturile, lucrurile, sufletul. Dacã vom reusi sã vedem lumea si pe noi însine în nuanta luminii eminesciene, vom atinge exceptionala sansã de a fi consonanti cu spiritualitatea originarã a acestui neam, sub forma cea mai purã, mai înaltã, mai autenticã. Totul pentru cã începutul, – Zalmoxis – este „sãmîntã de luminã”, un perpetuu izvor al luminii.


II. Fenomenologia luminii în lirica lui Lucian Blaga

Lucian Blaga îsi intituleazã în mod revelator volumul de versuri de debut Poemele luminii. În primul poem al cãrtii el îsi defineste demersul: este vorba de o altfel de luminã, care nu agreseazã misterul lucrurilor, „corola de minuni a lumii”, ci dimpotrivã, lumina sa nãzuieste sã sporeascã taina lumii „cu neîntelesuri si mai mari”. Si poemul se încheie cu o motivatie: iubirea. A iubi însemneazã sã redai lucrul lui însusi mai împlinit de cît era, învãluindu-l într-o hainã a uimirii, pentru cã adevãrul din adînc oricum ne scapã si ne va scãpa pururi. Iubirea nu este trãirea pasionatã, dar dramaticã, a necunoscutului din ceea ce ne este alãturi – flori, ochi, buze? Iubirile noastre nu sînt în ultimã instantã experiente ale fiorului de a ne afla mereu în imediata vecinãtate a ceea ce nu vom istovi nicicînd prin intelect, prin gnozã? Cãci totul este un concentrat cosmic, ascuns în el însusi, ascuns lui-însusi, desi ni se pare cã ni se dãruie, ni se deschide în lumina fizicã a indiferentei zile. Hölderlin afirma cã pentru a ajunge la cel ce se aflã lîngã tine ai nevoie de aripi; or iubirea ne poate da aceste unice aripi.
      În al doilea poem al culegerii, Lumina, identificînd lumina cu iubirea, poetul afirmã cã lumina ce-i apare cînd îsi vede iubita este un strop, ultimul, din Ziua Întîia. Poetul îsi vede iubita cu ochiul lui Dumnezeu în prima dimineatã a Creatiei, cînd, voind sã iasã din solitudine, impulsionat de iubire, a creat rãsfrîngerea sa în oglindã, – lumea. În iubire are loc o re-creare la modul ideal a fiintei îndrãgite cu ajutorul acelui vestigiu de luminã din începuturi. Asa încît, în abisul din sufletul iubitei, iubirea poetului este însusi Dumnezeu în nemãrginirea sa: „Nu-mi presimti iubirea cînd privesc / cu patimã-n prãpastia din tine / si-ti zic: / O, niciodatã n-am vãzut pe Dumnezeu mai mare?”
     De la primele poeme se observã una din constantele viziunii metafizice a liricii lui Blaga, si care constituie totodatã una din fundamentalele sale fascinatii – raportarea cosmicã: a simtirii, a gîndirii, a experientei poetice.
      În al treilea poem, Vreau sã joc, de o exaltare expresionistã, poetul vrea sã elibereze acel strop de luminã vestigial si sã-l transforme în „valuri de luminã” (ecou venind din goana lui Hyperion spre Fiinta Supremã) pentru a elibera pe Dumnezeu care se confundã cu acea luminã. Ritualul acestei restituiri este sãgetare si joc, dans cosmic, amintind dansul zeului hindus Shiva. În poemul Pax magna însã apare un nou simbol, o nouã dimensiune a metafizicii poetice blagiene: poetul se recunoaste ca entitate antinomicã în care Dumnezeu si diavolul, lumina si întunerecul îsi dau mîna. Poetul va porni în pelerianjul sãu metafizic cu acest suflet (contradictoriu, mai complet?) în care „lumina si pãcatul” afirmarea si negarea, „credinta si îndoiala, adevãrul si minciuna” se gãsesc înfrãtite.
      În poemul Inima, poetul vede în propria-i inimã miezul universului, cu trimiteri mitice felurite: inima sa va fi fost vasul în care Prometeu a adus oamenilor focul din vatra zeilor, sau un lotus unde s-a strîns lacrima-luminã a primului sfînt si visãtor care a resimtit fiorul vesniciei, sau potirul de lut în care s-a scurs sîngele lui Iisus pe Golgota; poetul încheie acest gînd panteist prin a-si imagina cã din inima sa, într-un alt ciclu existential, Dumnezeu va crea pe noul Adam. Ideea eternei întoarceri apare si în poemul Liniste, unde se întîlnesc ecouri din Elegiile duineze rilkeene si filozofia hindusã. În ultimul poem al ciclului, Stelelor, Blaga evocã lumina astralã fãcînd schimb cu flacãra ardorii din ochii sãi. Ca si stelele, care strãpung cu strãlucirea lor vasta noapte cosmicã, poetul, cu candelele aprinse din privirile sale, rãtãceste prin nemãrginire fãrã tintã, ci doar cu bucuria de a fi, în singurãtatea sa, razã si avînt în sine.
      În al doilea volum, Pasii profetului, apare înclinatia poetului, „beat de lume si pãgîn”, – cãtre epoca precrestinã. Luînd drept simbol pe zeul arcadian Pan, jumãtate om-jumãtate animal, Blaga opune negãrii de cãtre crestinism a vietii pãmîntesti, a carnalului, a naturii native în libertatea ei, în favoarea transcendentei, a unei vieti uscate de sevã, ascetice (simbol – pustnicul din scenariul final al volumului), – pe acest zeu al vietii totale, al fertilitãtii, al erotismului sãlbatec, al exuberantei dionisiace a tuturor fortelor vitale dezlãntuite ale naturii. Pan însã moare cînd întelege cã vremea lui a apus. „Marele Pan a murit!” este strigãtul pe care-l trimite universului legendarul marinar egeean si care este urmat de gemete si vaiete ale întregului pãmîntul îndoliat de moartea pãgînismului înlocuit de crestinismul. Acum nelinistea, îndoiala, deznãdejdea, spaima, pãtrund în lirica lui Blaga, deoarece poetul considerã pãmîntul zeitate primordialã; negarea acestei zeitãti perturbã ritmica universalã. Lumina, materialitatea cea mai decantatã, mai suavã devine factor agresiv pentru suflet: „O, sufletul! sã mi-l ascund mai bine-n piept / si mai adînc/ sã nu-l ajungã nici o razã de luminã: / S-ar prãbusi..”.
    În urmãtorul volum, În marea trecere, nelinistea, îndoielile se accentueazã. „Tristetea metafizicã” devine profundã, sfîsietoare, determinatã de sentimentul tragic al „destrãmãrii” si al întrebãrilor fãrã rãspuns:

    O durere totdeauna mi-a fost singurãtatea ta ascunsã
     Dumnezeule, dar ce era sã fac?
       ... fãrã sã-mi fi fost niciodatã aproape
    te-am pierdut pentru totdeauna
    în tãrînã, în foc, în vãzduh si pe ape.
    În spinii de-aci aratã-te, Doamne,
    sã stiu ce vrei de al mine.

Dar Dumnezeu rãmîne mut. Deznãdejdea merge pînã la revoltã. Poetul ar voi sã astupe toate izvoarele fiintãrii. Dezagregare, venin, sîngerãri, rãni lãuntrice, sicrie, morminte, cenusã, tãgadã, chemarea sfîsitului, ziua de apoi – bîntuie stihurile poetului. Cãci pentru noi cerul este zãvorît. Sîntem fãrã scãpare în bezna noptii, purtãtori ai unui cîntec la porti ferecate: „Cu coasa tãgãduirii pe umeri / în cea din urmã tristete mã-ncing”.
      În urmãtoarea culegere, Lauda somnului, mistica renuntãrii, deznãdejdea, constiinta cãderii, oboseala de a fi se agraveazã; din nou aureole si crini de cenusã, blesteme, sicrie, miei ucisi, vesti întunecate, ape moarte, aripi înspãimîntate, crucificãri ale mîinilor, ale gîndului, asfintiri, stingerea copacilor; se trag zãvoarele, se închid fîntînile, moartea pãsãrii Phoenix, moartea fratelui vînt; strigat, Elohim nu rãspunde de nicãieri: „Ce sãmîntã n-a fost în desert aruncatã? Ce luminã n-a fost în zadar cîntatã?” Nici o fereastrã de scãpare nu se deschide, fîntînile cunoasterii sînt oarbe, nici o minune nu se împlineste. „Fãrã gînd, fãrã îndemn, fãrã glas”, toate se trag înapoi în somnul primordial.
    Dar, „menit sã creadã cã lumea e o cîntare, / sã suie vrãjit în mijlocul ei împlinindu-se cu mirare”, poetul, a înteles pãcatul care apasã asupra casei sale: la îndemnul sarpelui a vrut sã cunoascã prea mult, sã tãlmãceascã totul: vremea, zodiile, pe Dumnezeu si zidirea lui; dar, oare, a fost trimis în luminã numai ca sã facã dreptate lucrurilor spunîndu-le care este mai adevãrat si mai frumos?
      Astfel, acum îsi face loc pe încetul învierea. Un soi de moarte a fost fuga din pura încîntare a prieteniei cu toate minunile, fuga din poveste, din faptã, din vesnicia „care s-a nãscut la sat”. Începe sã se întrevadã mîntuirea, metaforizatã prin lumina evocatã în diverse ipostaze: „O înviere e pretutindeni pe drum si-n lumina desteaptã. / ...Ziua vine ca o dreptate fãcutã pãmîntului./ Flori peste fire de mari îmi lumineazã din larg – / aureole pierdute pe drum de sfintii trecutului”.
      Volumul La cumpãna apelor marcheazã întoarcerea: cãutarea miracolelor si a luminilor de ieri, încercarea vindecãrii de a fi „trãdat tãrîna si valea”: „Subt stelele de ieri caut lumina cea stinsã pe care-o tot laud”. Poetul invocã semne uitate întru lecuire. Toate lucrurile îsi reînvatã din nou propriul rost menit din vesnicie. Iar cel mai miraculos lecuieste cîntul: „Purtãm fãrã lacrimi / o boalã în strune... / ... Rãni ducem – izvoare –/ deschise sub hainã. / Sporim nesfîrsirea / c-un cîntec, c-o tainã”.
    Chiar dacã vraja rea, blestemul, spaima mai persistã, totusi noi lumini rãzbat izbãvitoare în lumea lunecînd agonic: „S-a întors în lume-o stea / Mi-s arse mîinile de ea”. Arhanghelul se întoarce spre vatrã, spre lumina care de acum nu se va mai stinge în lirica lui Blaga, ci, dimpotrivã, se va aprinde pînã la extaz.
      Dacã în volumul anterior erau cãutate somnul, stingerea, acum apare teama de moarte, spaima de a pãrãsi lumina. Poetul slãveste, tara, podgoriile albastre, bucatele blonde, fetele verii, cerul chemãtor, arhaicul vînt, îngerul lui Dumnezeu, si peste toate originile, satul natal, de unde va veni învierea: „Dupã douãzeci de ani trec iarãsi pe-aceleasi uliti / unde-am fost prietenul mic al tãrînii din sat. / Port acum în mine febra eternitãtii..”.
     Reclãdirea noului cer, al noului univers poetic blagian începe din acest volum prin trecerea de la haos la ordine, la armonie: apare ritmica mãsuratã îmbinatã cu rima, nevoia de cîntec din frunzã, de doinirea venitã din strãfundurile cele mai drepte, mai sfinte ale zorilor românesti. Blaga îsi face sãlas nemaischimbãtor la Curtile dorului, titlu împrumutata dintr-un cîntec popular. Apare un ton nou în lirica blagianã. Reizbucnesc în toatã plenitudinea cîntul cu sunet de începuturi, aura miticã, iubirea care va deveni o eroticã ardentã strãluminatã de accente transfiguratoare; se întoarce lumina, si anume, lumina totalã a privelistii românesti, a „raiului sorin” mioritic, odatã cu cea mai de sus luminã a sufletului: uimirea; uimirea inimii si a mintii de a fi oaspetii luminii, marea noastrã sansã existentialã.
      Mirarea, dragostea, încîntarea apar induse de tot ce alcãtuieste viata tãrîmului pãmîntesc: natura, vegetatia, vietãtile, omul; dar totul proiectat, dimensionat cosmic si emanînd atît emotie a inimii cît si a mintii, calitate fundamentalã a liricii lui Lucian Blaga: „Lîngã sat iatã-mã iarãsi, / prins cu umbrele tovarãs /... dup'atîti Prieri si toamne /neschimbat ca Tine, Doamne”. O miraculoasã mutatie luminoasã are loc în viata si viziunea poetului: „Si azi, dintr-odatã, neasteptat, acest rãsãrit. / Ce cîntec nemãsurat! / Ca unui orb vindecat / lumea-n luminã mi s-a lãrgit”.
      Asa se face cã în volumele urmãtoare – Mirabila sãmîntã, Nebãnuitele trepte, Poezii (1962), în postume – iradiazã aceeasi luminã fãrã umbrã, acelasi umblet prin poveste, aceeasi transubstantiere miticã a florilor, pomilor, holdelor, sãlbãticiunilor, a elementelor, a semintelor („mãruntii zei”, „trepte de har”): „Cãutãm pãmîntul, unde / mitic sã ne-alcãtuim, / ochi ca oameni sã deschidem, / dar ca pomii sã-nflorim”. În poemul Varã de noiembrie haina celei mai pure poezii sacralizeazã fiintarea umanã în vesnicia naturii: „O, lumea e albastrã hainã, / în care ne cuprindem, strînsi în tainã, / ca vraja sîngelui sã nu se piardã, / ca vraja basmului mereu sã ardã”. Ca si în Miorita, moartea nu este extinctie, ci transfer în altã poveste: „Iubesti -cînd simtiri se desteaptã / cã-n lume doar inima este, / cã-n drumuri la capãt ne-asteaptã / nu moartea, ci altã poveste”.
      Asemeni vrãjitorului Prospero, în finalul Furtunei lui Shakespeare, sub magica putere a iubirii, poetul exclamã: „Cît de frumoasã-i lumea / si dincolo de termen!” Puterea creatoare a iubirii este admirabil si neistovit slãvitã; nu cunoasterea – „iarnã a mintii” -, ci iubirea l-a reîntemeiat pe poet ca fiintare, rãtãcitã odatã cu pierduta copilãrie:

    „Acesta-i drumul tãu”, mi-au zis pãrintii,
    „pornesti din vãi s-ajungi în slava mintii”.
    Pe cale-n lumea neagrã am plecat.
    Umblam, vedeam, dar nu mã închegam.
    Vedeam, umblam, dar încã nu eram.   
    Prin anul lung, ah lung, de altãdat'
    de-abia iubirea m-a întemeiat.

Sub zodia lui Rainer Maria Rilke (pe care Blaga îl evocã în poemul Poetul din volumul Nebãnuitele trepte), în poezia Unde un cîntec este, Blaga evocã pe Orfeul tracic (undeva este amintitã si Euridice, „fata tracã”), într-un inspirat poem în care, ca si autorul Sonetelor cãtre Orfeu, Blaga defineste spiritul muzicii prin natura imaterialã, etericã, a zeului cîntului, a cãrui adiere pune în vibratie coardele lirei de argint; se defineste finalmente mutatia onticã produsã de magia muzicii: pierderea de sine în inefabil: „Unde un cîntec este, e si pierdere, zeiascã pierdere de sine”. Suprema ardere spiritualã poetul o vede în lumina care cîntã, consumînd astfel materia, purtînd-o „mai sus si mai în afarã”, în negrãit.
*
Lucian Blaga a imaginat un principiu suprem – Marele Anonim – care îsi apãrã cu strãsnicie incognoscibilitatea punînd zãgazuri cunoasterii si împlinirii totale a fiintãrii noastre. Or, dacã zeii si cerul ni se refuzã, atunci omul trebuie sã-si reîntemeieze existenta omeneste si pãmînteste, transmutînd-o prin taumaturgia si mistica poeticã.
     Parcurgînd întru purificare mîntuitoare fenomenologia zalmoxicã si orficã a mortii initiatice, a infernului tãgadei si a desnãdejdei, Blaga reintrã în adevãrul omenesc si al pãmîntului natal pe nebãnuite trepte, sus, tot mai sus în lauda vietii sacralizatã mitic, în vesnicia satului, în vesnicia vetrei dintîi unde reîntîlneste Mumele, originile vesnic roditoare si mîntuitoare. Si se opreste aici: „eu trepte mai sus nu reiau”; aici unde deschide infinite zãri metafizice cu care îmbogãteste si sãrbãtoreste cuprinsul solar terestru.

Într-un veac al pesimismului filozofic, al nihilismului de diverse nuante, – plîngãcios sau vanitos, mai mult sau mai putin gestual, mai mult sau mai putin trucat si ostentativ, jucat de Luciferi întîrziati, aspirînd la aureole de carton (negarea este cel mai ieftin eroism), Blaga reîntemeiazã în luminosul si generosul duh românesc valoarea vietii, umane si universale, îi restituie omului demnitatea si bucuria de a se mira, de a se încînta. Noica afirmã: „Metafizica lui Blaga nu este a cerului, ci a pãmîntului. Este una din cele mai cutezãtoare si mai frumoase filozofii ale pãmîntului din cîte au apãrut în epoca modernã”. O filozofie a unei lumini noi preschimbînd „strãfirea” de tainã a lucrurilor în „flãcãri de eter”.

Home