George POPA
Titlul acestei expuneri poate pãrea socant, dar în aceastã
epocã ultrarevolutionarã, a efemeridelor avantgardiste, a novomaniei
în sine, a mòdelor literare de import, unele din ele de second
hand, Eminescu mai este actual? Nu ne aflãm într-un galop extraordinar
al progresului, încît un Debussy a putut spune cã Beethoven
este depãsit, altii cã Rafael este depãsit? Mai rezistã
creatia eminescianã în fata apocalipsei tuturor vechilor valori
proclamatã si experimentatã violent de postmodernism? Ce valoare
mai are Luceafãrul acum cînd s-a decretat cã nimic nu
este mai urît decît frumosul?
Nu a declarat un foarte circulat eminescolog cã
Eminescu a avut inteligentã medie, încît Constantin Noica
s-a întrebat: cu ce l-o fi cîntãrit? Un publicist si politician
nevricos nu s-a plîns cã prea sunt filosofate „romantele” eminesciene?
În anul aniversar, în Convorbiri literare, revistã sacralizatã
de Eminescu, cineva afirma cã Eminescu este un poet minor, si pentru
a demonstra acest lucru îl punea în comparatie cu triada româno-parizianã
Tristan Tara-Ilarie Voronca, B. Fundoianu pe care îi considerã
superiori pentru bunul motiv ca sunt mai cunoscuti decît Eminescu în
capitala Frantei. Si, peste toate nu avem o publicatie care si-a fãcut
un nume din a discredita si demitiza creatia eminescianã?
Dar, fatã de asemenea liliputanisme, contemporane
si viitoare, Eminescu a rãspuns nu numai în poezia Criticilor
mei, (Critici voi, cu flori desarte / Care roade n-ati adus”), ci în
mod mai usturãtor într-o postumã unde, printre altele,
scrie: „Pisicutã criticoasã ... Nu se scuipã-asa în
oameni, / Pun'te de învatã, dragã, / Nu stii carte, nu
stii carte.” Detractorii valorii supreme a spiritualitãtii românesti
ar fi bine sã aibã în minte recomandarea
din Tratatul grecesc despre sublim: „Nu se cade ca pentru o josnicie sã
treci drept necuviincios în fata posteritãtii”.
Tot în anul aniversar a apãrut o corespondentã
ineditã dintre Eminescu si Veronica Micle. Unii au fost împotriva
acestei publicãri, dar cei mai multi au considerat-o „evenimentul
secolului” în cultura româneascã. Nu ne amestecãm
în aceastã disputã, desi unele întrebãri
rãmîn deschise. Dar, ceea ce trebuie de spus, este faptul cã,
avînd în vedere tonul spiritual uneori scãzut al scrisorilor,
comentatorii au respirat usurat: uite, domnule, cã, în definitiv,
Eminescu a fost si el tot un om! Un om oarecare ca noi toti. Numai cã
poetul prevãzuse aceasã reactie de automultumire: se va încerca,
scrie Eminescu, sã se „arate ca n-ai fot vreun lucru mare / C-ai fost
om cum sunt si dînsii. Mãgulit e fiecare / Cã n-ai fost
mai mult ca dînsul.”
Existã o anumitã mentalitate a neîncrederii, a minimalizãrii
valorilor proprii, ilustratã si de urmãtorul episod; în
urmã cu cîteva decenii, dupã o conferintã despre
Eminescu, o doamnã, universitarã, m-a întrebat oarecum
conspirativ: „Credeti cã Eminescu este tot asa de mare ca si Goethe?”
Rãspunsul la aceastã întrebare l-au
dat o întreagã pleiadã de români si strãini
luminati si iluminati. Vom aminti aici cuvîntul lui Emil Cioran, despre
care nu se poate spune cã era prea darnic în superlative laudative.
El spunea: „Ce a cãutat pe aici acel om pe care si un Buda ar putea
fi gelos?” Si adãuga: „Fãrã Eminescu ar trebui sã
ne dãm dimisie.” Iar dintre strãini, exemplificãm cu
Bernard Show care a rãmas entuziasmat de poezii ca Strigoii sau Împãrat
si proletar, si considera cã Eminescu, – citãm, „a înãltat
din mormînd acel fin du siècle XVIII-XIX”, si cã ar trebui
ilustrat de un pictor ca Delacroix si pus pe muzica de un Hector Berlioz.
Este straniu si greu de explicat acest fenomen de respingere,
sau cel putin de reticentã. Ca sã dãm un singur exemplu
de aiurea, nu au apãrut tocmai în Anglia voci care neagã
paternitatea shakespeareanã a operei marelui Will? Adicã noi,
de ce sã fim mai prejos?
Suntem în epoca iconoclaziilor, dar dacã
îl negãm si pe Eminescu, ce ne mai rãmîne? Ce punem
în loc?
Credem însã cã putem fi linistiti:
pentru sensibilitãtile si mintile rãmase sãnãtoase
în mijlocul intemperiilor supermoderne, Eminescu rãmîne
legitimarea nostrã în fata vesniciei, – a vesniciei valorilor
spirituale. Iar cei cîtiva rãtãciti ar trebui sã
stie cã aureolele nu pot fi stinse suflînd otrãvit în
ele si nici nu pot fi smulse pentru a fi mutate pe frunti avide de glorii
de împrumut. Transplantul de nimburi nu prinde. Generatiile viitoare,
retrezite la spiritualitate, se vor întreba: cum au putut sã-si
înmoaie penita în noroi detractorii celui care nu putea sã-si
înmoaie penita decît în luceafãr, dupã frumosul
cuvînt al lui Tudor Arghezi?
Cãci iatã si un antidot al paradoxului:
s-a scris mult si multe despre opera lui Eminescu, dar cea mai profundã,
mai fascinantã carte a fost scrisã de o strãinã,
Rosa del Conte – cu un titlu la care nici un autor autohton nu s-a gîndit
– Eminescu sau despre absolut – carte despre care Mircea Eliade afirma ca
l-a fãcut sã-l cunoascã pe Eminescu mai exceptional
decît îl stia...
*
În cele ce urmeazã vom încerca, sã rãspundem
cît mai succint, si, de sigur, cu totul incomplet, la întrebarea:
prin ce este Eminescu original si astfel, prin ce este universal si de întotdeauna.
Originalitatea lui Eminescu este multiplã, si vom
începe cu douã înfãptuiri bine cunoscute care ni
se impun de la primul abord.
Datoritã unei sensibilitãti muzicale de
exceptie si în consonantã cu sensiblitatea muzicalã a
poetului anonim, care a creat doinele si Miorita, Eminescu a reusit sã
suprindã în lirica sa acea formulã unicã de îmbinare
a cuvintelor românesti care valorificã la maximum capacitatea
de cîntare a limbii noastre. Limba românã în cea
mai aleasã a sa frumusete, atît ca încãrcãturã
muzicalã cît si ca expresivitate – este cea utilizatã
de Eminescu.
b. În acelas timp, Eminescu a creat în lirica
sa un timbru personal, cu neputintã de definit, pentru cã acest
timbru este al negrãitului. Nu poti arãta cu degetul negrãitul,
asa cum nu poti arãta cu degetul un oarfum. De cîte ori citim
un poem eminescian, sau numai evocãm timbrul sãu inconfundabil,
cum o facem acum, ne simtim purificati de o înaltã înseninare,
suntem purtati infinit într-un tãrîm de o armonie unicã
pe care Eminescu o voia sã fie a sferelor, asa cum scrie în
poemul Muresanu.
Dar, lucru foarte important, dacã graiul eminescian
este inimitabil, nu trebuie uitat cã Eminescu este cel care a creat
limba noastrã literarã, – a spus-o Maiorescu – si cã
noi, fãrã sã constientizãm acest fapt, vorbim
în grai eminescian.
În legãturã cu rafinata sensibilitate muzicalã
a lui Eminescu si a românului în general, – dovadã melosul
popular despre care Goga spune în mod genial: „Privighetori din alte
tãri / Vin doina sã ne-asculte”, – permiteti-mi sã adaug
urmãtoarele. La una din vizitele fãcute la Universitatea din
Freiburg, Germania, directorul clinicii medicale m-a întrebat: de ce
românii sunt atît de dotati pentru muzicã? Mi-a venit
bine întrebarea si i-am rãspuns: „pentru cã Orfeu, zeul
muzicii este de origine tracã”.
Este aici un adevãr profund, nu prea relevat, dar
pe care vrem sã-l reliefãm, pentru cã el defineste o
trãsãturã cardinalã a spiritualitãtii
românesti. Despre ce este vorba? Desfãsurarea melodicã
are loc în trei momente: sunet, stingerea sunetului, nasterea sunetului
urmãtor din energia indusã de sunetul anterior. Astfel, muzica
este mulajul vietii, care însemneazã clipã, moartea clipei,
nasterea clipei urmãtoare din clipa care tocmai s-a stins. Deci în
ambele registre – muzicã si viatã – are loc o moarte spre înviere.
Or, aceastã fiintã a muzicii se regãseste în tensionalitatea
dulce-dureroasã ducînd cãtre moartea intiaticã
din starea de dor, care ne este specificã, stare surprinsã
admirabil de Eminescu, între altele, în Peste vîrfuri:
„Mai departe, mai departe / Mai încet, tot mai încet / Sufletu-mi
nemîngîiet / Îndulcind cu dor de moarte.” Se pare deci
cã perceperea intuitivã a esentei muzicii ca pe o sfîsiere
lãuntricã între fiintã si nefiintã ne este
intrinsecã si, sositã din straturi adînci,ancestrale,
ea reflectã înclinarea românului cãtre muzicã
si cãtre starea de dor – calitãti întrunite culminativ
de lirica eminescinã.
Trecînd acum de la limbaj la fiinta poemului eminescian, o deosebit
de semnificativã orginalitate eminescianã constã în
particulara fenomenologie a spatiului sãu poetic, (despre care ne-am
ocupat in lucrarea Spatiul poetic eminescian, Junimea, 1983). Aceastã
originalitate este fundamentalã pentru întelegerea poeziei lui
Eminescu. Este vorba de o conceptie proprie a raportului dintre suflet si
lumea din afarã. Si anume, folosind – fie o miscare a elementelor
naturii, fie o miscare muzicalã sau luminoasã, Eminescu preschimbã
realitatea exterioarã în spatii lãuntrice, spatii a cãror
naturã este însãsi miscarea, tensionalitatea perpetuã.
Eminescu realizeazã în acest fel o sintezã idealã
între suflet si univers, între eu si cosmos. Izvodirea unui spatiu
fizic care duce mereu la noi însine, este marea faptã eminescianã,
„cogito”- ul (Georges Poulet) liricii sale, intuitia sa esentialã.
Iar zãrile lãuntrice, îmbogãtite cu spatiile lumii,
cu frumosul cosmic, se aflã în expanziune nemãrginitã,
acesta fiind un alt caracter al originalei fenomenologii spatiale eminesciene.
Vom exemplifica aceastã fenomenologie spatialã
cu poezia Peste vîrfuri. Sã ne-o reamintim:
Peste vîrfuri trece lunã,
Codru-si bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sunã.
Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemîngîiet
Îndulcind cu dor de moarte.
De ce taci, cînd fermecatã
Inima spre tine-ntorn? -
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vreodatã?
Aici spatiul fizic exterior este pus în dinamicã de o dublã
miscare a unor elemente ale naturii, si anume, alunecarea pe cer a lunii
si freamãtul frunzelor de arin. Aceastã miscare materialã,
din afarã, este preluatã de o miscare muzicalã, de sunetul
de corn; or, miscarea muzicalã are dublã fiintã: materialã
si imaterialã, fizicã si sufleteascã; în felul
acesta, sunetul de corn face ca spatiul fizic din afarã sã
fie convertit cu cea mai mare usurintã în spatii lãuntrice,
în zãri ale sufletului.
Din acest moment spatiul exterior dispare si rãmîne
numai miscarea pur sufleteascã. Or, aceastã miscare este a
dorului, care este o tensiune fãrã potolire, fãrã
rezolvare, se prelungeste indefinit – tot mai departe si mai departe, pînã
ce devine atît de intensã, încît se transformã
aproape într-o extinctie dulce-dureroasã: sufletu-mi nemîngîiet
îndulcind cu dor de moarte. Se atinge astfel starea cea mai înaltã,
mai transfiguratoare a experientei poetice în general si eminescianã
prin excelentã: negrãitul, inefabilul.
Considerãm cã pentru receptarea poeziei
eminesciene, ea trebuie cititã în perpsectiva acestei particulare
fenomenologii de transmutare a lumii în miscare pur interioarã.
Eminescu creazã astfel cea mai eficientã cale de însusire
– în experientã poeticã – a monismului lume-suflet, om-naturã
solidarizati într-o unicã substantã fluidã, extaticã.
