George POPA

LA CE BUN POETII ?

    La ce bun poetii în vremuri de mizerie spirituală? – se întreba poetul spiritualitătii absolute, Friedrich Hölderlin. Si oare ce fel de mizerie a spiritului va fi existat în acel timp, cînd autorul lui Empedocle se născuse în acelasi an cu Beethoven si Hegel si era contemporan cu Goethe si Schiller – toti uriasi între uriasi?
    Comparativ, la ce nivel de mizerie a sensibilitătii si gîndirii se află epoca noastră „modernă” si „postmodernă”, „modernistă” si „postmodernistă”? Si care ar putea fi cauzele acestei degringolade, în care ceea ce s-a numit „criza poeziei” ocupă loc central?
    Aceste cauze le aflăm în eroicele demolări ale discreditatelor, „prăfuitelor” valori taxate în mod peiorativ drept „traditionale”. Si totul pare să fi început cu „moartea lui Dumnezeu”, proclamată de Nietzsche, eveniment cu totul funest, pentru că se stie că poezia a luat nastere din rugăciune. Ceva mai înainte, Hegel profetiza „moartea artei”, consfintită apoi prin descoperirea epocală făcută de veacul hiperrafinat, tocmai consumat, conform căruia „nimic nu este mai urît decît frumosul” – idee care s-a dovedit a fi o iarbă rea cu crestere rapidă si gigantă, la a cărei rădăcină si-a turnat miasmele freudismul.
    Si, pe fondul pseudopsihologiei abisale, ruinările axiologice au tot avansat pînă la postulatul sartrian – „eul este o tumoră, un chist imaginar care trebuie extirpat”, afirmatie completată de Lacan: „omul nu există; el este o inventie recentă” menită disparitiei. În felul acesta a apărut un nou păcat originar, descoperit de urmasii lui Adam: „păcatul de a exista"
    Cam acesta este, foarte pe scurt spus, bilantul. Cîtă dreptate avea Rimbaud cînd afirma: „La ce bun o lume modernă, dacă ni se servesc asemenea otrăvuri?” Iar mai înainte, Baudelaire: „Va veni o zi cînd în noi se va fi atrofiat orice parte spirituală, încît nimic din visele sîngeroase, antinaturale ale utopistilor nu se va putea compara cu consecintele ce vor urma”. La rîndul său, Eminescu formula în mod vizionar definitia modernitătii: „Frenezie si dezgust, dezgust si frenezie, iată schimbările perpetui din sufletul modern”. Si tot el a aflat un cuvînt extrem de expresiv pentru a caracteriza ce va fi în viitor: pornocratia,  sintagmă folosită în două articole din publicistica sa, referindu-se nu numai la politicianism, ci la întreaga activitate spirituală din vremea sa.

    Si totusi. Teama că poezia va dispărea sub amenintarea antipoeziei, consecintă a atrofierii sensibilitătii si a zborului sufletului si al spiritului către idealitate, este neîntemeiată. Aceasta nu numai pentru că un ochi lucid al mintii vede de departe că împăratul moderno-modernist este gol, ci mai ales datorită unui adevăr fundamental: poezia se poate îmbolnăvi uneori, dar nu moare niciodată.
    Iar împotriva profanării si încercărilor de pervertire a poeziei prin pseudofilozofii fruste, prin nonsensuri calculate si irealităti fortate, prin telescopajul cuvintelor si scamatorii ale limbajului, la care se adaugă infestările subombilicale de către o contagioasă molimă psihanalitică, – actionează un alt implacabil adevăr: poezia iartă totul si nu iartă nimic.
    Într-un catren postum, Eminescu defineste foarte expresiv ce este poezia, si anume o transcendere fulgurantă într-un dincolo al idealitătii absolute, iar pe de altă parte, enuntă  necesitatea aripilor pentru ca să putem recepta poezia:

        Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi
        La voi, inimi cu arìpe.
        Ah, lăsati ca să vă ducă
        Pe-altă lume-n două clipe.

Căci, răspunzînd la întrebarea pe care si-o punea privind rostul poeziei, Hölderlin afirmă: „Poetii întemeiază ceea ce dăinuie”, iar omul „doar poetic merită să trăiască pe pămînt”. Astfel, conchide Hölderlin, poezia trebuie să devină adevărata religie a omului.
    Rezultă că poezia presupune o mare răspundere, si anume, o răspundere cosmică. Pentru că poemul este cuvîntul nerostit încă al lui Dumnezeu. Poemul este un dicteu prin care demiurgul îsi repară neizbutirile din Ziua Întîia.
    Poetii l-au descoperit pe Dumnezeu si Dumnezeu le scrie poemele.
    Cuvîntul lui Dumnezeu ne-a trecut din nevăzut în văzut. Cuvîntul poetului ne poartă din văzut în inefabil.
    Clipa poetică este cea în care noi acceptăm infinit lumea, iar lumea ne acceptă pe noi.
    Poemul smulge timpului o oră care face dragoste cu vesnicia pentru ca să ne nască din nou. Poemul nu este un alter-ego, ci esti, cel care, altfel, nu te-ai fi cunoscut niciodată.
    Poetul trezeste memoria obosită a eternitătii. Dezvăluie lucrurilor chipul lor peren.
    Poemul este „imaculata nastere” a poetului.
    După ce un poet a plecat, mult timp cuvintele îl caută încercînd să învete sunetele unei magii unice, inimitabile – ireversibil pierdute.

    Ceea ce trebuie să stie cei ce fac critica poeziei este că pentru a întelege un poem avem nevoie de aripi. Iar pentru a comunica si altora întelesul unui poem si bucuria primită, este nevoie de un cer de aripi. Trebuie să avem intuitia lui Heidegger pentru a-l întelege pe Hölderlin si văzul lui Baudelaire pentru a vorbi despre Edgar Poe. Trebuie să fii Rosa del Conte pentru a vedea în Eminescu întruchiparea absolutului.  Crestele nu se vă decît aflîndu-te pe creste.
    Poemele sînt unicul refugiu al sensibilitătilor alese, al mintilor rare. Acolo pedestrii, infirmii, apterii nu pot ajunge. Căci poezia ne oferă o poartă, dar nu toti avem cheia.
    Poezia nu constă în cuvinte mortificate, ci este o făptură vie care ne lasă bolnavi de negrăit, neantul bolnav de existentă, iar existenta bolnavă de năzuinta spre un mai înalt început.
    Poezia este un fulger care face să ne pierdem imploziv în noi însine si exploziv în restul firii, într-o contopire de erotism absolut.
    La judecata din urmă, poezia va fi îngerul apărării noastre.
    Poezia este cea care a văzut totul – din lumea vădită si din cea ascunsă – dar pe care, asemenea lui Dante, lumina supremă a orbit-o si s-a făcut uimire pură, negrăire pură. Dar, asemenea orbului Tirezias este singura care stie drumul către adevăr. Adevărul de a exista la modul ideal.
    Pentru că poemul este cuvîntul încă nerostit al lui Dumnezeu.

Home