George POPA
Poezie si melancolie
Ce este melancolia? Amintim mai întîi definitia de ordin psihiatric,
conform căreia melancolia este considerată o „criză patologică de identitate”.
O anumită structură, denumită „ciclotimică”, creează comportarea acestor
bolnavi, si anume, balansul dintre tristete si euforie. Evident, asemenea
definire se potriveste domeniului medical. Dar este reductionism superficial
de a face dintr-un un stigmat patologic o grilă de aplicat unei structuri
de ordin spiritual caracterizînd marii „melancolici” ai creatiei literare
si artistice.
În cele ce urmează ne vom opri la cîteva aspecte ale melancoliei
la diversi creatori. Astfel, emblematică pentru definirea melancoliei este
gravura cu acelasi nume a lui Albrecht Dürer. Aceasta figurează un înger
purtînd aripi imense, care priveste imobil în gol. În mînă
tine un compas, simbol al măsurătorii, dar care se dovedeste ineficient,
neexistînd instrumente care să poată măsura incomensurabilul. În
jur, alte instrumente de măsurat: o clepsidră, o balantă. Un careu magic
(cifrele adunate orizontal, vertical si transversal dau invariabil numărul
34), la modă în epocă, considerat aducător de fericire prin dominarea
infinitudinii numerelor, are aici sensul ironic al unui joc inutil. Se mai
află o scară pitică pentru un suis mărunt. Eros stă ghemuit, inexpresiv,
inactiv. La picioarele îngerului, tot ghemuit, mielul, simbolul credintii.
Sus, în depărtări ceresti, o cometă – metaforă a evanescentei lumii
umane – se prăbuseste în abisul cosmic, străbătînd cercul lui
Saturn, planeta melancoliei.
Melancolia lui Dürer este o expresivă ilustrare a sfîsierii metafizice
specifică spiritului omenesc: claustrat în finitudine, omul trăieste
încercarea dramatică, mereu si felurit reluată, dar neizbutită, de
a se elibera, cel putin cognitiv, dacă nu si ontologic. Desi înzestrat
cu aripi, spiritul constientizează faptul că zborul omenesc este neputincios
ca să poată iesi din captivitatea limitelor. Cheile atîrnate la cingătoarea
îngerului nu pot deschide misterul cosmic al cărui centru punctiform
sîntem; nici stiinta cea mai precisă, matematica, nici iubirea, nici
credinta. Fiintarea omenească rămîne o experientă a zăgazurilor; rîvnim
fără reusită la depăsirea acestei infirmităti existentiale.
Melancolia este o tristete meditativă, lucru înteles perfect de Albrecht
Dürer: gîndirea înaripată la care suie geniul, alesul face
ca luciditatea si vizionarismul său să fie oglinda cea mai limpede, mai neconcesivă
a imperfectiunii lumii; iar pe de altă parte, în numele valorilor absolute,
constiinta supramundană a celui înaripat sufere metafizic din cauza
viciilor axiologice si ontologice ale fiintării noastre: misterul închis,
zborul eliberării interzis, efemeritatea, suferinta, moartea.
În pictură, poate cea mai expresivă imagine a melancoliei, în
sens de tristete sfîsietoare pe fond de meditatia profundă, a fost
realizată de Rembrandt în tabloul Betsabeea la baie. Alături de Hamlet
si Robaiyatele lui Omar Khayyam, acest lucrare constituie un triptic al melancoliei:
amestec de mîhnire nesfîrsită unită cu sentimentul absolutei
imposibilităti de a depăsi conditia umană. Iar din creatia muzicală, exemplificatoare
pentru starea de sfîsiere meditativă caracterizînd melancolia
sînt, între altele, miscările lente din concertele pentru pian
si orhestră ale lui Mozart (27, în primul rînd) sau Adagio de
Albinoni.
Singurătate, pustietate, atmosferă agonică, umezeală, ceată, noian de negru,
plînset, tremur, rînjete macabre, ftizie, alb însîngerat,
amurguri violete de sfîrsit de lume, cimitire, fantome scheletice,
sicrie, cadavre ce se descompun, filozofie amară a absurdului, spaimă, nebunie...
acesta este spectacolul intens vietuit al unei tristeti fără lecuire din
lirica lui George Bacovia, stare culminînd cu memorabilul distih: „Si
tare-i tîrziu / Si n-am mai murit..”. Poezia Rar rezumă universul melancoliei
bacoviene :
Plouă, plouă plouă...
Vreme de betie –
Si s-asculti pustiul,
Ce melancolie !...
Plouă, plouă, plouă...
Tremur, tremur, tremur...
Orice ironie
Vă rămîne vouă –
Noaptea e tîrzie,
Tremur, tremur tremur...
Singur, singur singur...
I-auzi cum mai plouă.
Vreme de betie –
Ce melancolie !
Singur, singur, singur...
În Odă Melancoliei, John Keats scrie: „Melancolia îsi are sălas
cu Frumusetea – Frumusetea care trebuie să moară; / Si cu Bucuria a cărei
mînă mereu pe buze / Oferă sărutul de adio; si aproape-i de Plăcerea
dureroasă / Care preschimbă în otravă mierea savurată de o gură lacomă.
/ Da, pînă si în templul Voluptătii, / Melancolia acoperită de
văluri îsi are sanctuarul”. Melancolia, afirmă în continuare
Keats, nu poate fi văzută după vălurile sale „decît de cel a cărui
gură avidă poate strivi strugurele bucuriei de palatul său delicat, astfel
că sufletul său va gusta tristetea puterii sale si se va număra printre înnouratele
sale trofee”.
Dar, cînd accesul de melancolie cade dintr-odată
Precum din ceruri lacrimile unui nour,
Atunci revarsă-ti mîhnirea pe o roză în zori,
Sau pe curcubeul valurilor pe un tărm,
Sau pe splendoarea unui mac înflorit
Sau dacă iubita si-arată vreo vie mînie,
Las-o să delireze, cuprinde-i mîinile în ale
tale
Si hrăneste-te adînc din ochii săi fără seamăn.
Prin urmare, melancolia este constiinta amară a faptului că frumusetea, bucuria,
plăcerea cad pradă durerii si mortii Drept antidoturi al tritetii metafizice,
Keats recomandă arzătoarele intensităti de o clipă smulsă marii treceri:
încîntarea pe care ne-o induc o roză în ceasul înrourat
al diminetii, un curcubeu captat de undele mării, corola în flăcări
a unui mac, ochii minunati ai iubitei aprinsi de vreo capricioasă mînie.
Melancolia lui Kierkegaard are dublă fată, de un caracter particular: una
este cea a disperării, cealaltă fată este a umorului ca negare a lumii umane.
Pentru gînditorul danez melancolia este o boală misterioasă, dar totodată
exaltantă. El afirma că se complace în melancolie ca într-o suferintă
devenită confidentă, prietena cea mai fidelă.
Pe de altă parte, Kierkegaard afirmă : „Seherezada îsi salva viata
povestind. Eu m-am salvat de lume scriind poeme sau poematic” Tot ce poate
căuta un poet trebuie să posede melancolie, aceasta fiind enigma propriei
sale existente. Astfel, Kierkegaard se apăra si se elibera de starea melancolică
atît prin ironie, cît si prin voluptatea suferintei ca mod de
mîntuire cristianică, dar si cu ajutorul taumaturgiei poetice.
În afară de slăvirea vinului ca dizolvant al deziluziei existentiale
si alături de trăirea întru poezie, – cei doi mari melancolici persani,
Omar Khayyam si Hafez, se eliberau ontic de asemenea printr-o mistică exorcizantă,
rămasă enigmatică: „La cei răi nu-mi voi spune, nici celor buni secretul,
/ A gîndului esentă în verb sărac ar fi. / Eu văd un loc mirific,
dar nimănui nu-ncredu-l. / O taină am pe care
n-o pot dezvălui. – afirmă Khayyam, Iar Hafez: „Nu-ti pune istetimea să descifrezi
ce-am spus,? Căci pana-mi are-o taină si scrie cu nespus”.
Melancolia lui Eminescu, a geniului în general, nu este „o criză de
identitate” de ordin patologic, psihonevrotic, ci este metafizică. La autorul
Luceafărului, dehiscenta identitătii are loc între cele două entităti:
eul în lume si sinele extramundan „aruncat în brazdele veciei”.
Alternanta dintre tristete profundă si exuberantă reflectă, pe de o parte,
constiinta amară, luciditatea sinelui privind nimicnicia vietii omenesti,
iar pe de altă parte, implicarea sa pasionată în lumea umană a eului
intramundan, încercînd s-o înalte axiologic.
În poezia Melancolie are loc o delimitare filozofică dintre cele două
naturi eminesciene : eul imanent si sinele transuman. Sinele reflectează
asupra străinătătii si nonsensul lumii pe care o priveste din afară, desprindere
mergînd pînă la extrema situării dincolo de viată si dincolo
de moartea eului intramundan: „...Parc-am murit de mult”. Lirica lui Eminescu
pendulează între acceptarea si trăirea intensă a ipostazelor vietii
si repudierea senină (Melancolie, Glossă) sau dramatică (Rugăciunea unui
dac, Scrisorile) a fiintării de model omenesc.
Ca si la Kierkegaard, sinele eminescian se apără de melancolie prin implicarea
poetică si sacralizantă în lumea umană. Si la Eminescu există o voluptate
a suferintii:
Căci te iubeam cu ochi păgîni
Si plini de suferinti
Ce mi-i lăsară din bătrîni
Părintii din părinti.
................................................
Cum străbăteau atît de greu
Din jalea mea adîncă,
Si cît de mult îmi pare
rău
Că nu mai sufăr
încă.
Totodată, de asemenea analog cu melancolia kierkegaardiană, de remarcat faptul
că sinele emienscian se detasează alteori „rîzînd” de fiintarea
sa intramundană:
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi tin la el urechea si rîd de cîte-ascult
Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.
S-a vorbit despre „aura de genialitate” care însoteste de obicei subiectul
melancolic. „De ce, se întreabă peripateticienii în cartea XXX
a Problemelor, atribuite lui Platon, toti oamenii care au strălucit în
mod deosebit în filozofie, în politică, în poezie, în
arte sînt melancolici?” Răspunsul este faptul că, repetăm, melancolia
este o stare filozofică, o meditatie lucidă extramundană asupra axiologiei
lumii.
Este semnificativ faptul că unii mari melancolici din istoria spiritului
au iesit dramatic din viata prin înstrăinarea mintii – „ca si cum a
suit, s-a detasat prea înalt si n-a mai stiut drumul înapoi”
(Hölderlin, Eminescu), iar alte ori tragic prin sinucidere. La acestia,
tensiunea extremă a gîndirii sumbre merge pînă la a se considera
atît de străini fiintării de model omenesc, încît ajung
la actul autolitic. „Este inutil, tristetea o să dureze pururi”, afirma Van
Gogh înainte de a muri, fratelui său Théo, care încerca
să-l încurajeze; iar Gérard de Nerval, în poezia Desrădăcinatul:
„Lăuta mea constelată poartă soarele negru al melancoliei”..
Si totusi, chiar dacă tragica aventură existentială a lui Georg Trakl s-a
încheiat cu sinucidere, apocaliptica revelatie a vizionarismului său
si grăirea muzicală în versuri eliptice, cu suflu sacadat, ne poartă
în negrăitul cel mai tulburător, avînd darul să exorcizeze, cu
străfulgerările sale sincopate insolite, eroarea nevindecabilă a fiintării
omenesti. Boala sacră a poeziei este cea care a constituit modalitatea de
mîntuire a poetului si, la rîndul său, cu mîna-i „lină”,
ne dăruieste poemul care este euharistia lui Dumnezeu chemată să ne facă
una cu divinitatea : „O, al Omului chin de nespus. / El care luptă mut cu
îngerul său./ Întinde, de o boală sfîntă răpus,/ Mîna
sa lină cu pîinea si vinul lui Dumnezeu”.
Pe de altă parte, un mare melancolic precum Leopardi, după ce repulsia sa
fată de lume culminează cu exclamatia : „E funesto per chi nasce il di natale
„ – e funestă ziua de nastere pentru cel care se naste -, află totusi – în
poemul Infinitul – antidotul tristetii prin confundarea voluptuosă în
linistea profundă, fără de nume, din nemărginirea intermundiilor:
Mi-e drag de mult acest colnic pustiu.
... M-asez aici aici si cu privirea
tintă
Eu îmi închipui nesfîrsite
spatii
Si supraomenesti tăceri... Îmi
amintesc vecia
Si timpii dusi si timpul cel de azi,
Cel viu si cîntul său. În
necuprins
Se-neacă al meu gînd. Si ce-ncîntare
Să naufragiez în vasta mare...
Nostalgia unui dincolo, a altceva nenumit, profunda sfîsiere irezolvabilă
a acestei aspiratii este expresiv mărturisită de marele melancolic care a
fost E.P. de Senancour: „...Este în mine o melancolie care nu mă părăseste,
e o nevoie pe care nu o cunosc,... care mă comandă si mă absoarbe, mă poartă
dincolo de fiintele perisabile... Există un infinit între ceea ce sînt
si ceea ce am nevoie să fiu. Am nevoie de iluzii fără hotar care se depărtează
pentru a mă însela mereu. Ce importantă are ce poate sfîrsi?...
Vreau un bun, un vis, o nădejde în fine, care să fie mereu înaintea
mea, dincolo de mine, mai mare decît însăsi asteptarea mea, mai
mare decît tot ceea ce trece”. (Oberman, Scrisoarea XVIII).
„Criza de identitate” apare la orice subiect gînditor care îsi
dă seama că nimic din ceea ce s-ar părea că este el însusi nu-i apartine,
începînd cu trupul care îi găzduieste gîndirea si
terminînd cu evanescentele stări mentale născute din reactia dintre
propria structură biopsihică si contextul social. Dar această criză este
culminativă la geniu, constiintă-martor, văz extramundan atotcuprinzător.
Dacă, asa cum am mentionat, Eminescu si-a recunoscut firea înclinată
spre spre melancolie, nu era vorba de un stigmat, de o structură programată
într-un anumit sens, deci delimitativă, ci era o structură a totalei
deschideri vizionare privind axiologia existentei. Nu era transmiterea ereditară
a unui „defect”, ci o însusire de exceptie care urma să se transmită
si unui descendent ce avea să fructifice genial luciditatea metafizică.
