POEZIE SI MOARTE  

George POPA

 

POETICA MORTII

 

De la o viziune pozitiva – precum cea a vechiului Egipt – la una negativa, tragica, precum cea sumero-babiloniana, o gama variata de conceptii se înfrunta privind conceptiile poetilor asupra mortii.

 

 

Moartea – stare superioara vietii

Egiptenii, considerînd ca sînt consubstantiali si coeterni cu divinitatea si ca, prin urmare, adevarata viata se afla dincolo, existenta pe pamînt nefiind decît o pregatire pentru lumea viitoare, în Cartea mortilor sau Iesirea la lumina, A cincea Poarta, se arata ca decedatul, în fata lui Osiris pronunta asa numita Declaratie de inocenta, în care afirma ca este „curat” ( Sînt curat! Sînt curat! ) – conditie esentiala pentru a fi primit în sfera divina ; puritatea a fost dobîndita în cursul vietii prin experimentarea „infinitudinii ” valorilor spirituale – adevar, bine, frumos, simtire, dreptate. Odata admis, noului venit i se va dezvalui „ taina care se ascunde dedesuptul lucrurilor ”. Este una din cele mai elevate valorizari ale mortii din istoria culturii. Dupa moarte, renascutul devine însusi Primordialitatea :

 

Sînt lotus inefabil, splendoare s i puritate…

Printre zei sînt primul nascu t…

Sînt însusi Re si Re se afla în mine,

stapîn pe ritmurile ce conduc Universul…

dincolo de orice dincolo.

 

Valorizarea ontologica a mortii apare de asemenea vazuta la modul sublim în balada Mioritei . Prin taumaturgia poeticului, viata umana este convertita într-o neorealitate eterna. Nunta cosmica a eroului moldovan cu mireasa lumii are loc dupa o fenomenologie suitoare, si anume: prima treapta este energizata de muzica – duioasa, afectiva, arzatoare – îngînata de cele trei fluierase – care înaripeaza înaltarea spirituala. Va urma ascensiunea precipitata pe verticala celesta parcurgînd patru nivele: arborii înalti (brazi si paltini), muntii „mari”, zborul miilor de pasari si, finalmente, cerul iluminat de „facliile stelare”. Întreaga aceasta procesualitate transfera „mirele”, împreuna cu universul sau afectiv, de care este serbat ca un adevarat print al naturii, într-o supraexistenta feerica depasind moartea.

Lirica metafizica a lui Rabindranath Tagore este prin excelenta o sublima lauda a mortii, urmare a unei vieti petrecute în cultul valorilor perene, cult prin care devenim „ mai adevarati decît moartea ” conceputa ca extinctie. Culegerile de poeme Jertfa lirica si Lebada vorbesc despre existenta postviata ca fiintarea infinit rîvnita si cautata prin nenumaratele lumi ale formelor prin care poetul a ratacit, întemnitat într-un eu strain, pentru a se întoarce pîna la urma în Dumnezeu de care a fost despartit în prima zi a Creatiei. „ Cuprins mereu de un dor de moarte”, numai în acel Dincolo, acel Departe, infinit evocat, poetul – contopit cu Fiinta Suprema, va putea spune în sfîrsit – eu sînt!

 

 

Moartea creatoare

 

Adevarata filozofie, afirma Platon în Fedru , este arta de a muri. A muri în fapta creatoare însemneaza, asa cum afirma Angelus Sibelius, a muri pentru a nu muri . În acest sens vom da doua exemple: legenda Mesterului Manole si viziunea goetheana.

Mitul Mesterului Manole constituie un prototip al mortii creatoare sacrificiale. Daca mitul jertfei umane în vederea asigurarii durabilitatii unui edificiu ocupa o arie foarte întinsa – din Balcani pîna în Persia – în balada româneasca ea capata caracteristici care o situeaza de departe pe un mai înalt plan valoric fata de restul legendelor cu aceeasi tema. Si anume:

a) obiectul sacrificiului este un edificiu închinat divinitatii; b) acest edificiu constituie o unicitate, o culminatie valorica: Manastire-nalta/ Cum n-a mai fost alta ; c) sacrificiul este multiplu, însumînd 12 morti, un adevarat carnagiu în numele divinitatii; d) sublimitatea poetico-metafizica a jertfei este de mare sobrietate si solemnitate: „Si Manea tacea,/ Si mereu zidea ”; e) aici omul, si anume, puterea iubirii umane depaseste puterea divina care nu o poate întoarce pe Ana din cale. Totul se petrece în absolut: credinta, iubire, zidire, sacrificiu. Prin creatia sa omul apare astfel superior axiologic puterii divine care a cerut jertfa sa si se învesniceste în opera mîinilor sale.

La Goethe, conceptia mortii creatoare este diferita. În poezia Dor fericit din culegerea de poeme West-Östlicher Diwan , poetul vorbeste despre „moartea în flacara” din „sfintele nopti de iubire” – acesta fiind telul omului în lume. Logodna cu moartea extatica este creatoare pentru ca da nastere unei alte fiinte:

 

Cît timp nu-ntelegi aceasta:

„ Mori spre-a deveni ”, tu e sti

Un biet oaspete obscur

În beznele pamîntesti .

 

În alt poem – Mai înaltul si cel mai înalt – din acelasi volum Goethe scrie ca vietuirea prin cele cinci simturi întru iubirea lumii – flori, roade, tinere fete, prieteni, – apoi prin trairea intimitatii secrete a lucrurilor, cuvîntul este depasit si ec-statica este urmata de enstatica. Astfel, tensiunea experientei poetice va crea dincolo, în moarte, un simt nou – metafizic – care îl va face pe poet sa se absoarba în Iubirea Universala:

 

Liberi, în zbor arzator

Vom sui fara hotare

Si în Vesnica Iubire

Ne vom pierde, vom dispare.

Caci, afirma Goethe, în poemul Unul si Totul : „Pentru a se regasi în nemarginire, individualul trebuie sa dispara… Suflet al Lumii vino si ne patrunde… Totul trebuie sa se neantizeze/ Daca vrea sa dainuiasca în Fiinta”.

 

 

Moartea initiatica

 

În postuma Ghazel, Eminescu scrie despre momentul extatic al dragostei:

Un corp am fost îngemanat traind o viata-obscura/ Demonic-dulce, amoros, spasmodica, febrila … Parc‘am trecut în noaptea Nefiin tei .

 

Prin urmare, raptusul voluptatii erotice poarta la o moarte transfiguratoare.

Dar moartea initiatica este mai ales apanajul muzicii. Rainer Maria Rilke surprinde admirabil, în poemul Muzica, spiritul muzicii, functia ei ec-statica, de a scoate din el însusi eul, de a ne desindividualiza. La rîndul ei, poezia eminesciana Peste vîrfuri creeaza o paradigmatica partitura poetic-metafizica privind fenomenologia mortii voluptuoase indusa de muzica, si anume de sunetul cornului:

 

Mai departe, mai departe,

Mai încet, tot mai încet

Sufletu-mi nemîngîiet

Îndulcind cu dor de moarte…

 

Despre moartea transfiguratoare erotica vorbeste si Safo: „Foc cumplit sub piele mi se strecoar a/ …M a cuprinde/ Un tremur ; si galbena sînt la fata/ Parc-as fi moarta”. Culminatia erotica este exprimata astfel ca o reactie a unei fiinte totale fata de o realitate resimtita ca totala, realitate provocînd iesirea din eul comun pentru absorbtia în realitatea ultima.

O fenomenologie aparte a mortii extatice indusa de dragoste desfasoara Giuseppe Ungaretti în poezia Cîntec beduin :

 

O femeie se ridica si cînta

În urma ei vine vîntul si-o-ncînta

Si pe pamînt o întinde

Si visul adevarat o cuprinde.

 

Acest pamînt e dezgolit

Aceasta femeie este de iubit

Acest vînt puternic e foarte

Visul acesta e moarte.

 

Cîntul, iubirea si visul sînt energii de eliberare metafizica: muzica este o tensiune magica instituind o fiintare care depaseste repetat extinctia, visul este o ruptura în realul efemeritatii, iar dragostea poarta spre reînviere transfigurata

Pentru Vasile Voiculescu, extazul dragostei ne „ sparge-alcatuirea/ Preface în genune launtrul tau anume” si „Din formele caderii suim la pura-ntîietate… ne topim în alba, zeiasca voluptate”. Pierre Jean Jouve, mistic al dragostei, scrie: „ Iubita mea paraseste-n pisc/ Si-acolo sus în moarte eu ma risc”. Prin arderea erotica, afirma Yves Bonnefoy, „ Trebuie sa murim în aceasta lume pentru a renaste în alta mai înalta ”. Astfel de conceptii privind rolul re-creator al mortii converg catre metafizica lui Toma de Aquino: „ Nici o fiinta nu atinge un grad mai înalt de existenta fara a înceta sa existe”. Eminescu adaug a : „ În pieire si renastere este eternitatea ”.

 

 

Poezia tragica a mortii

 

În epopeea sumero-babiloniana Ghilgames, eroul cauta, afla si rateaza nemurirea. Cauta nemurirea pentru ca moartea este un loc al durerii si disperarii. Iata cum îi descrie lui Ghilgames prietenul sau mort, Enkidu tarîmul mortii: „ Pentru a-ti povesti legea lumii de aici, aseaza-te si plîngi. Trupul meu mîng î iat de tine si primit cu încîntare este acum ros de viermi ca o haina în zdrente. Sotia ta mîngîiata de tine si desfatare a inimii tale are acum trupul acoperit cu pulbere”. P rima capodopera a poeziei universale este o dramatica ilustrare a conditiei umane definita ca o prada a mortii. Nu va repeta dupa sase milenii si Heidegger ca omul este fiinta întru moarte ?

Daca în Ghilgames pierderea nemurii cu reintrarea în abisalul mortii îsi are sorgintea într-o gresala a Creatiei, a zeilor, în basmul românesc Tinerete fara batrînete si viata fara moarte , Fat-Frumos pierde nemurirea – dobîndita dupa grele încercari – datorita unei erori etice: uciderea unei fapturi.

Unul din marii pesimisti ai liricii universale, Giacomo Leopardi, contemplînd piatra funerara a unei fete tinere, vede în viata un joc crud al naturii, iar moartea o sansa de a iesi din aceasta malaventura – „ Se vivera è sventura/ Grazia il morir”. Omul se naste în durere si, nascîndu-se, este menit mortii ; astfel, Leopardi formuleaza celebrul aforism : „E funesto a chi nasce il di natale” – „ Este funesta ziua sa de nastere pentru cel care se naste”.

În tulburatorul sau poem – În albastru suav, Hölderlin dezvolta o ampla fenomenologie a destinului uman – vietuirea întru poezie, apoi mistuirea fulguranta, metaforizata de fuga unei comete în flacari prin spatii Acestea sînt urmate de evocarea suferintelor „ cu neputinta de imaginat, îndurate de Oedip”, – astfel ca poemul se încheie cu definirea tragismului existentei omenesti: „A trai este o moarte, si moartea este o viata”.

Conceptia tragica asupra mortii apare si în poezia eminesciana Mortua est! , unde moartea apare ca o eroare a Creatiei. Caci orice fiinta – odata nascuta – are dreptul sacru la durata eterna. Culmintia tragismului este atinsa în Rugaciunea unui dac . Aici extinctia invocata, în accente de o extraordinara forta, merge spre blestem – „ Blestem miscarii prime, al vietii primul colt ” – si îsi are motivatia în lipsa de valoare a unei vieti a durerii. Pentru ca, asa cum se spune în alta parte – „La nimic reduce moartea cifra vietii cea obscura”; „Via ta un vis al mortii este… Cînd m-am nascut, am si murit ”.

Impresionant a poezie tragica a mortii întîlnim la Georg Trakl. Pentru Trakl, cuvîntul, poemul este exprimarea neantului, asa cum viata este manifestarea, exprimarea sa disontologica . Caci în viziunea poetului german neantul nu este un ideal ca pentru Mallarmé, ci este esenta însasi a tot ce – aparent – fiinteaza. În acest sens este semnificativ faptul ca în lirica sa culorile devin expresia bivalenta – a vietii si a mortii ; sînt substante, si nu adjective, metafore, simboluri. Astfel, în poezia Noapte , Trakl dezvolta o metafizica a mortii cu ajutorul culorilor între registre antitetice – lumina si noapte, spirit si tarîna, viata si neant:

 

Al ochilor albastru azinopate mi s-a stins

Si auriul rosu al inimii. În pacea faclei pale

Mantia ta albastra asupra-mi s-a întins.

Pe bezna mea pecete fu rosul gurii tale.

 

 

Moartea – confundare universala

 

Analog Mioritei si asemenea lui Rainer Maria Rilke, care considera moartea fata ascunsa, infinita a vietii pe care n-o putem vedea, o conceptie eminesciana diametral opusa celei din Mortua est! – apare în Rime alegorice :

 

Moarte s i viata, foaie'n doua fete:

Caci moartea e isvorul de viete.

Viata este rîul ce se-afunda

În regiunea nepatrunsei cete.

 

Aceeasi idee în postuma Pierdut în suferinta… : „ Caci moarte nu exista, si ce numesti tu moarte,/ E-o viata altfel scrisa în sfînta firii carte”. Consecutiv aces tei conceptii, în poezia O, mama, moartea însemneaza contopirea cu „sfînta natura”: „ Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu…, Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu…, Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu”. Dorinta de contopire cu natura – si anume, cu undele marii, cu înfiorarea codrului, cu luceferii, cu lumina selenara, cu florile teiului sfînt, cu murmurul izvoarelor si sunetul buciumului – apare apoteotic în cele 40 de variante ale poeziei testamentare Mai am un singur dor. Astfel, confundarea postviata cu firea este un ecou al aceleasi absorbtii în armonia firii evocata în finalul poeziei Dorinta :

 

Adormind de armonia

Codrului batut de gînduri,

Flori de tei deasupra noastra

Or sa cada rînduri, rînduri .

 

Asa cum rezulta si din succinta prezentare, întrebarile si conceptiile privind moartea variaza de la poet la poet, dar în lirica eminesciana întîlnim, practic, toata gama de viziuni, de la cea mai sumbra, din Mortua est!, pîna la împacare si ideea ca moartea nu este decît o alta ipostaza, nevazuta, a vietii.

O interesanta si tulburatoare perspectiva privind problema mortii apare în Luceafarul . Asa cum am discutat pe larg într-un capitol din Prezentul etern eminescian , capodopera eminesciana apare drept o drama a timpului, si anume un conflict între timpul în eterna miscare – creator, înnoitor, îmbogatind mereu si mereu onticitatea si – timpul etern imobil, încremenit, necreator. Spatiul nu ne permite sa dezvoltam aceasta idee, dar esentialul este urmatorul: faptul ca Eminescu intentiona sa modifice poemul si mai ales sa schimbe radical sfîrsitul – „à la Giordano Bruno”, poet si filozof închinator al focului si al eterului, – se pare ca Eminescu înclina catre timpul creator, si nu înghetat. Scena finala cu celor doi îndragostiti se bucura de o descriere de mare frumusete si vibratie, în contrast cu tristetea resimtita de „recele si nemuritorul” Hyperion.

Si daca Demiurgul refuza sa-i daruiasca luceafarului moartea, nu cumva se teme de reînnoirea cosmica, de primenirea „formelor dintîi”, în ultima instanta, de moartea lui însusi?

Întrebarile însa ramîn, iar adevaratele raspunsuri le are numai moartea. Dar moartea este muta.

 

 

Home