IKARUS

 I
Totul curge
a zis Thales din Milet.
Din patru elemente e fãcutã lumea
asa spus-au înteleptii antici, iar Platon
scria cã totul e nãscut din spirit,
iarã lumea e doar o umbrã a ideii
de dincolo de pãmîntul acesta,
pe cînd vechii prooroci din Biblie
au însemnat: Lumea asta este de la creator
iar Creatorul dinamizeazã ceasurile vietii.
Oare Spiritul vine din materie,
sau Materia din Spirit
pãsãrilor nu le pasã, ele sãgeteazã ceruri,
iarã pestii în cristaluri de-adîncimi nemãsurate
strãluce precum fugarul meu negriu,
ce sînt vînturile din pustiu
nãscute-n adîncuri de nisipuri,
precum fiara în strãfunduri de pãduri

din cîmpiile-adormite
ori din muntii-nnegurati ca si nãscociri pãienjenite
ce vine din idee naste-un gînd
si chipul Domnului Suprem
si vrerea de-a face bine ori rãu,
si tristetea zilei de mîine,
si icoana din vechime ce a scufundat în mare
timpul schimbãrii la fatã.
Dar Natura-ntreagã
trãieste si moare cu-ncetul nepãsãtoare
la luptele noastre cu Trupul si Sufletul,
cu mitul primordialitãtii.

 II
Oare cine esti TU, Doamne al Perfectiunii
dac-ai creat o fiintã atît de fragilã
dupã chipul si asemãnarea Ta,
ori spre sfidarea locatarilor Edenului
pentru pãcatul cel dintîi,
spre vesnica penitentã a libertãtii,
spre chinuri de viatã si moarte?
Din care tristetã acele minti nebune
stîrnesc manifeste, acele iluzii de fericire
aici pe Terra, un soi de revolutie?
Asemenea vise nebune imagineazã iesirea din robie
cu pretu-nrobirii altuia?
Ce naste oare credinta în geniul lui Tomma d’Aquino
Copernicus, Marx ori Cartesius cugetãtorul,
ori chiar în geniul lui Kant cu gîndul subtire
ca pînza de pãianjen purtatã de vînturi în lume?
Si cine oare ne dã dreptul sã spargem oglinzile
si zidurile cu trîmbitele Jerichonului,
sã devastãm orase, sã nimicim milioane
în numele dreptului celui mai tare (care învinge),
în contra acelor ce-nchid vanitatea în palme?
Cine ordonã celor nevolnici sã calce-n picioare tronuri aurite
sã nãzuiascã s-ajungã pe culmi de Olimpuri zãpezite
unde Zeus – Dumnezeul îsi avea lãcasul
sau cutia Pandorei de veacuri jinduitã??
Cine-împleteste destine lumesti
cu întunericul nebuloasei ceresti,
unde-si au nãscarea fiicele frumosului,
sperantei, plãcerii,
ori drumuri lungi spre o nouã-ntrupare
a vesnicei creatii, a depãrtãrii fãrã cale?
Oare TU, Doamne, ti-ai fãcut
din aceastã lume jucãrie,
ori din retorte alchimiste
fãrã ziua cea dintîi si fãrã cea din urmã
ai creat un spatiu viu
s-ai azvîrlit într-însul acea fiintã fragilã – omul,
cu vesnica-i teatralitate, cu infinitul visurilor?

 III
Avut-ai pîine si apã
dar ai dorit gustul grãdinilor si al mãrii
avut-ai îmbrãcãminte asprã
dar ai dorit mãtãsuri si museline,
avut-ai lumina zilei
dar ai dori claritatea noptii,
avut-ai sub tãlpi duritatea stîncii
dar ai nãzuit la zborul pãsãrilor
si-adîncimea fãrã limite a oceanelor,
avut-ai constiinta lui „aici si acum”
dar ai dorit nesiguranta zilei de mîine,
existente reale si existente „aparente”.
Si, asa, te-ai condamnat
la viatã-n permanentã dedublare,
plãcerea de duratã si fuga de boala blestematã,
în distrugere continuã si lecuirea rãnilor din lumea otrãvitã,
pãstrînd vesnica sperantã de întoarcere
la verdeata din Grãdina Raiului.

 IV
Nãzuit-ai sã te urci deasupra de nori,
deasupra de stele, chiar pînã la Soare,
darã Soarele ti-a topit, fluturasule, aripa de cearã,
ca vis de copil înainte de somn,
Nãzuit-ai sã depãsesti chiar propriul gînd
„despre indefinibil” si sã posezi un „imposibil”.
Dacã doresti sã fii pasãre,
si tu esti piatrã, vei cãdea ca o piatrã,
iarã acea dedublare între „eu” si „non-eu”
este ca o strîmtoare fãrã fund,
între visare si duritatea vietii.
Decolarea este un joc al singurãtãtii;
– vulturii tipã, albinele strîng nectarul dulce,
copiii se nasc si mor bãtrînii,
cîinii singuratici urlã-nainte de moarte,
pãrãsitii-si cautã alinarea în dragoste,
iarã tu, fiu al Dedalului, singur în a ta prãbusire,
te înalti si iar cazi si iarã te-nalti
peste cuiburi de vulturi.

 V
Cã se-ndoieste,
cã-l umple dorul de necunoscut,
cã vrea sã-i egaleze pe zeii din Olimp
cã vrea sã rumpã mãrul
din pomul cunoasterii binelui si rãului
cã vrea sã deschidã Cutia Pandorei
cu toatã frica ce-l cuprinde
– omul rãmîne om
mai merge mai cade,
mai cade mai merge,
iar în vis se-naltã în spatiu spre Soare,
fiecare de pe mica sa insulitã
de dorinte si sperare,
de pe a sa micã Icarie.

(Traducere de Alexandru G. SERBAN, din volumul Mãsti de cãlãtorie, Liublin, 2001))