Rodica POPEL

 

 

Cum vremea

 

Cum drumuri trec în noi si ne colinda

Tristi calatori ce-au terminat de spus

Cum fierul vremii ara-n fierul grinda

Cu libertatea stîlpului ucis.

 

Alb plumburie luna dupa-nserare suie

Aceleasi infinite si neatinse cai

Hai sa strigam odata la dealul ce se roade

Sub fînul plin de greieri dorm sevele în clai!

 

De sub coline urca fantasma unui plop

Asemenea izbînzii în sabii albe suie

Cu pietrele sub talpa în vesnicul galop

Un cal ca o naluca întreaba de-o statuie.

 

Asemenea padurii si rîului trezire

Cuvintele de-a valma în stînca se opresc

Hai sa strigam cenusa ce zace în nestire

Cînd crengile batrîne în palma putrezesc.

 

Ce drumuri ne-au cuprins din dedeparte

Si dinlauntru ploaia cum sapa neîntrerupt

Cum fierul vremii ara un cîmp pentru nuntire

Si-l ducem mai departe în loc de asternut.

 

Atît de mult

 

Atît de mult m-am nascut

încît inima mea

aprinde zorile

aprinde piatra

si gînganiile mici sclipitoare

atît de mult m-am nascut

încît si umbra mea crede

ca am murit

ca nici nu-mi mai aduc aminte de mine.

 

Fara anotimpuri

 

Ma-ntîlnesc cu fratii mei de suflet

La o mare raspîntie

Unde nici vara nu este

Unde nici iarna nu este

Doar locul ochilor ca

o pata de cer

Ma-ntîlnesc cu mama mea

de suflet

La o mare bucurie

Unde nici primavara nu este

Unde nici toamna nu este

Doar sînul ei ca un izvor

de oameni

Ma întorc apoi la casa mea

La copilul meu

La pragul meu

Si la toate celelalte ce

nu mai sînt ale mele

Doar credinta mea