Elena Liliana POPESCU

UNDEVA-CÎNDVA

Abia acum

îti scriu această scrisoare

în care te rog să mă ierti

că nu m-am gîndit pînă astăzi

că as putea să-ti scriu

după ce ai plecat

atît de departe,

s-ar putea spune,

pentru totdeauna...

Tu stii că din momentul acela,

al zborului tău neasteptat,

nu am reusit să adun

un mănunchi de rînduri

încărcate de sperantă,

desi am continuat să fac

ceea ce am crezut că e bine,

asemeni celor ce îsi imaginează

iluzoriu că stiu ce e binele,

în orgoliul lor aflat în expansiune,

si cu toate că nu ti-am spus

pînă acum,

Tu trebuie să stii

că dorul de tine a rămas intact,

P OEZIA / vară 2010

38

că nu a trecut nici măcar o zi

fără să nu fi asteptat să-ti aud glasul,

recitînd în lumina zorilor

cele mai frumoase poeme din univers,

imaginîndu-ne ca altă dată

că este o zi obisnuită,

a unui anotimp oarecare,

dintr-o planetă uitată de lume,

care îsi trăieste, nestiut,

asemenea tie,

undeva-cîndva,

viata, fără de moarte.

VIATA...

Viata, nesupusă legilor omenesti,

imperfectiuni adăpostite-n cuvinte,

incapabile să trăiască fantasticul

joc al anotimpului necunoscut...

O, fiule, nu ti-am spus niciodată

că timpul este vrăjitorul temut,

doar pentru cel care-si uită obîrsia,

tara de taină, inima, viata, fiinta,

pentru cel ce se zbate în plasa întinsă

cu măiestrie si farmec oriunde în jur

si priveste cu ochi tulburati peisajul

îmbietor al grădinilor plăsmuite de el,

vede ceea ce vremelnicul stăpînitor

i-aduce cu bună stiintă înaintea ochilor,

si-ascultă ceea ce poate auzi urechea

aflată sub vraja sunetelor modelate

cu dibăcia celui ce stie să mînuiască

secundele, orele, anii si erele,

putere umbrită doar de neputinta

păstrării unui singur si tainic moment,

în care poti trăi pe deplin libertatea,

cînd puterea îl părăseste dintr-odată

pe mai marele vrăjitorilor lumii de vis

si ai putea să te trezesti, ca prin minune...

P OEZIA / vară 2010

39

FĂRĂ SFÎRSIT

A trecut mai întîi vara,

pe care o iubeai atît de mult,

pentru lumina si culorile-i atît de vii,

si pentru limpezimea cerului senin,

fără să ne fi întîlnit,

măcar o singură dată,

desi dorul ne mistuia

si de o parte,

si de cealaltă,

a venit si toamna aurie,

încărcată de aromele merelor,

al perelor zemoase si ale strugurilor,

hrănite din dulceata pămîntului

si a căldurii binefăcătoare

dăruite de vara abia trecută,

după care toamna,

anotimp al întoarcerii acasă

din călătorii,

pe care o admirai pentru tabloul

usor încărcat de tristete dar fermecător

în bogătia nuantelor de ruginiu ale pădurilor,

a trecut si ea, încet încet,

fără să ne mai plimbăm împreună

pe aleile încălzite de soarele blînd

al anotimpului culesului roadelor,

si să ne fi amintit ca altă dată

de albastrul-verde nelinistit al mării,

din ultima noastră călătorie,

din vara aceea

– ce îmi pare acum atît de departe –

pe cînd nu realizam

că asa ceva este irepetabil,

în viata aceasta,

si iată că pe nesimtite,

a venit iarna,

strălucitoare, si rece,

asemenea celei care a venit să te întîmpine

tocmai cînd anotimpul reînnoirii,

al verdelui crud, amintind de sperantă,

lăsa locul unei veri care părea să înceapă,

dar care nu s-a încheiat vreodată,

P OEZIA / vară 2010

40

rămînînd asemenea unei răni deschise

aflate într-un proces de vindecare

fără sfîrsit...