Arthur PORUMBOIU

 

Patinatoarea alba

 

Moartea-n alb patinînd spre mine

(si nu puteam sa ma dau la o parte!)

O, cum zuruiau zalele aerului,

si-n zapada perforau lacrimi sparte…

Moartea în alb si cu zîmbetul pur,

atingîndu-ma doar o clipa…

Si totusi, totusi flacara

nu s-a retras din aripa!

 

A fost doar o joaca, un semn?

Înca nimeni nu stie

daca mîine mi se va lua masura într-un spatiu de lemn,

sau voi ramîne, în continuare, faclie.

 

 

Unica secunda

 

Întoarce-ma în vechile tipare!

Tineretea e unica secunda

ce ma pastreaza integral si pur

ca sufletul apei în unda.

 

O, Primavara! Rupta ti-e lumina

si dusa-n pulbere?

Macar o clipa sa ma mai tulbure

cum de mireasma crinilor – gradina.

 

Veni-va oare? Mai exista spatiu

unde sufletul liber sa patrunza

cu voluptate, si sa soarba cu nesatiu

bucuria precum seva în frunza?

Un anotimp

 

Înflorea în noi lumina clara,

si în venele pamîntului fierbinte

un sînge tînar; chiar si pe morminte

nasteau snopi de lumini; fecunda vara.

 

Înflorea un timp cuprins de febre:

iubirea ce îsi semana în amîndoi

razele pure; si asemeni pomilor

am rodit si noi!

 

 

Viziune cu zemizeu

 

Luciferica privire

ne arde fibrele-n

fierbinti lacrimi.

El însusi fiind legat de noi

si neîntelegînd

de ce ne cheama cu forte neoprite

vocile ce umbla sub pamînt.

 

Luciferic arzîndu-si palmele, si goale

de neapropierea vietii noastre,

El se risipeste cautîndu-ne,

cautîndu-ne!

Si nu-l apara – de gerul negru – astre

favorabile.

De cautarea noastra aproape-mbolnavit,

El siesi este rug si-nversunare

de-a fiinta precum lumina la zenit.

Pe sine El se arde!

Si din lumina-i calda naste-un scut.

În constelatia-i neprihanita

ne aparam precum tulpinile în lut.