MOMENT

Dor
în sufletu-mi naste-un contur
de luminã sau de sarpe
apãsînd pe înnebunite harpe?
Tãcere e-n cer. Tãcere albã pe pãmînt
si Domnul nu trimite semn: în statuie
curg fuioare vinete de vînt
si sufletul meu naste cuvinte si nu e.
Pe palierele lumii-n turbare
se masturbeazã Ore
si sufletele nu mai învatã sã are
si din ochi este expulzatã-aurora
dulce ca un lan de grîu în înserare.
Sufletele se sufocã? Ucisã-i ultima razã?
Vine timpul cu buldozerul cenusiu
si maculeazã, si maculeazã!
Nici greierul nu mai e viu.
Pe pãmînt e tîrziu. Pe pãmînt,
de pe pelicula memoriei amintirea e sterasã
Si s-aud chipurile noastre coborînd
în lipicioasa melasã.
Vor fi tipate? Vor fi zbateri paranoice-n searã?
Scufundarea-n nimic ne va duce
Acolo unde lumina nu mai arã
si-anonimatul ne smulge si ultima cruce.
Provincie stearpã. Suflete-n asprã derutã.
Si Domnul ridicã o mînã, sau ca în templu
cu biciul ne scoate din noi însine
zidindu-ne-n fibra ce n-o mai contemplu?
 

TRÃIESC O STARE

Demult, demult eu nu am ocrotire,
si-acum venind încet iubirea ei,
sînt ca o pulbere subtire
sau nou parfum de stînjenei?
în fibrele-i caut luminã
de nastere, însã nu stiu
de nu mã-npinge-n aspra tinã
ori în acel ce am sã fiu!
Poate cã Domnul o sã-mi spunã,
dar acum ca o piatrã tace,
si eu sînt undã de furtunã
si nu-mi gãsesc ora de pace!
Trãiesc o stare de durere.
Nelinistea îmi dã tîrcoale?
Eu mi-as dori sã fiu acuma
lumina ce cade pe dale.
 

ERA UN CER

Era un cer violaciu,
si-n suflet  era asprã urã,
gîndind cã însusi Dumnezeu
vroia sã-i smulgã din structurã
aprigul Eu.
Strigãte aspre si blesteme
am ridicat, si stiu cã-n searã
zidit am fost în noi poeme
ca sevele în primãvarã.
Nu mai se-atingea nici-o clipã
de virusul ce-aparte moare;
eram lumina care tipã
cînd de aripã se desparte.
Eram vertebra ce luminã
cum zorii în minutul pur,
si auzeam cum o sã vinã
constructorii ce-mi dau contur.
Nãscusem un cuvînt ce nu e
lovit de timp în ora durã
sau îmi nãsteam calda statuie
cum crizantema? în structurã
intrase o luminã clarã,
si însãsi moartea adormise
ca un parfum venit în searã
din sînii albelor narcise.
 

STARE DE NOIEMBRIE

Asteptare.
Vînt plin de acizi.
Singurãtatea cîrpeste
hainele unor invalizi.
Ploaie si otravã.
Pe strãzi lapidate de claxoane
umblã-o luminã bolnavã
si-n trupuri ne
intrã întunericul moale.
Acum singuraticii
pun invizibile zale
pe ore.
si numai Timpul
învatã încet sã devore!
Cine sînt eu?
Cine esti tu?
Poate-o fibrã de minereu
ce-n tãcere ne petrecu...
Cuvinte de bazalt nu mai sînt,
marmura nu ne cheamã-n statuie,
si sufletele noastre sînt lovite de vînt,
si palmele sînt bãtute în cuie!