Arthur PORUMBOIU
Stare
Sufletul (poate) rămăsese-n muntii mei
si-l ocrotea măcesul.
Stelele îmi vindecau
privirea înfricosată;
nelinistea, ca un barbar.
nu-mi mai smulgea odoarele;
eram cu mine însumi
si-o tărie albastră veghea asupra-mi
ca mama
somnul pruncului.
Stare
Singurătatea e aspră ca o bardă
si nu pot s-o-nlătur; nu pot!
Ea stă în sufletul meu
si îmi ia libertatea
cum lucitorilor pesti – un năvod.
Stare cu stînjenei agresivi
Stînjeneii agresivi cu limbi de sarpe
treceau nervosi pe fata mea.
si-amiaza si-a pus doliul pe sîni.
iar plînsul celor dragi s-a făcut piatră.
si au secat izvoarele-n fîntîni
si Cîinele Pămîntului se auzea cum latră.
muscînd auzul si punînd pe mîini
dureri; sters din dosarele lumii
prinsă-n convulsii. eu nu mai eram
decît o adiere sau poate
o zbatere nervoasă de ram.
Ce tipăt ce dulci mîini ar fi putut
să mă scoată o clipă din neclintire?
Eu eram numai trecut.
si nu mai eram prilej de iubire!
Echilibru în lumină
Amiază de toamnă cînd frunzele
intră în altă culoare;
în calmul desăvîrsit
mi-am regăsit sufletul; se aurea-n soare
ca un faun îndrăgostit;
senzualele, caldele raze intrau în el
si-l podeau cu icoane de lumină;
catedrală ciudată si vibrînd
de-o puritate
imensă; O cină
de Taină sub bolti
necunoscute de cei rămasi afară;
o, razele se-mbătau precum strugurii copti,
si-n mine nu se mai făcea seară!
Stare de mit
O, demult, demult, cînd sîngele meu
se bucura de existenta stelelor,
s-au iluminat apele si s-au deschis florile,
s-au aprins focuri si voci grave,
voci din altă vechime-au cîntat
în jurul focurilor
si ierbile erau atît de suave;
prin tulpinile lor puteai privi cerul.
Ceas de lucru
Toată viata îti duci în spinare
tărîna proprie;
nimeni nu-ti fură din ea
nici un bob.
Toamna vin clopotele
si-ti apasă pieptul;
ceilalti mănîncă pîinea,
beau sîngele tău.
Tărîna ta cu nepăsare
te-nfăsoară;
frigul si căldura
nu se mai întîlnesc.
Luna continuă
să-ti ardă deasupra–
soarele nu! Esti al noptii, numai al ei
si luna se bucură:
în valea-i de gheată
nu este singură.
E tăcere
E tăcere în seară;
se-aud
pasii stelelor
migrînd în Sud.
Rămîn în singurătate
precum cocorul rupt din stol,
si mi-aud sufletul
rostogolindu-se-n gol!
