Gheorghe POSTELNICU

 

 

CURENTUL MARIN

 

Marin Ifrim a înaintat în literatura română energic si inteligent ca un alpinist înzestrat nu numai cu muschi, ci si cu har. Piesele din Gloria locală , antologie apărută în 2007, apreciată ca cea mai bună carte de poezie a unui autor buzoian în cadrul actiunii Primăvara poetilor, arată că a schimbat de la debutul din 1986 semnul artistic – frenezia – care îl îndemna spre consumarea triumfătoare de sine. În 1990, când era încă socotit copilul teribil al poeziei buzoiene, M. Ifrim se legitima ca un baconskian îndrăgostit de nostalgii si viziuni solipsiste arcuite frumos spre sat si oras. Acum el împinge în prim-plan deceptia vietii si esecul artei, punând la cale de fiecare dată un mic spectacol pentru intimidarea solemnitătii. Deficitul de împlinire prin creatie are, în acest fel, proiectii patetice si aspiratiile rămân mereu fără răspuns. În Alfabet de tranzitie (1995), ca si în Fotografii cu cântec (2001), stantele au o tăietură fericită, poetul nu mai e pus pe hartă. Sufletul acestui inadaptabil în care se trezeste când si când copilul e locul unde s-a cuibărit un porumbel. Triumful curentului marin îl constituie Suprafata lucrurilor (2004) în care fiecare piesă are cel putin un grăunte de frumos si de inedit poetic, precum si Fiecare cuvânt pentru Nicolae Pogonaru (2006) în care îsi estetizează imaginile mai mult, coborând asupra lor umbre grele, existentiale.

Ca să întelegi munca si opera lui Marin Ifrim se presupune a desprinde dintre numeroasele sale pozitii de atac, atitudinea fundamentală în fata vietii, construită pe dictonul: Sunt om si nimic din ce este omenesc nu mi-e străin (Terentiu). Altruist si modest, îi consideră pe altii mari scriitori, excluzându-se din orice clasament. Poate că are dreptate, întrucât trăieste în mijlocul junglei, în insecuritate si incertitudine, nu în lumea diafană a poeziei. Marin Ifrim ascultă si întelege bătăile de tobă ale triburilor sălbatice care pregătesc executii, si nu se sperie. Le denuntă. Poezia lui, ca si tabletele si foiletoanele săptămânale sunt lovituri de artilerie, urmate de explozii uriase. Ca să stăruim în această comparatie militară, trebuie să acceptăm pierderile colaterale cauzate de schije si rănile produse prin ricoseu. Numeroase sau nu, victimele fac parte din regia spectacolului. În cazul lui, celebrul vers al lui Beniuc „Tare-i obosit si trist poetul” este adevărat pe jumătate. Fiecare alege doimea convenabilă.

De ani si ani critica literară constată rafinamentul stilistic si intelectual al curentului marin, orgolios si contaminat de constiinta subtilitătii labirintice. S-au spus multe, dar nu totul. Ingenioasele jocuri lirice, sintagmele inedite, autoironia si malitiozitatea au adus comentatorii într-o stare de euforie a splendorii, încât, a mai cuteza aici o nouă caracterizare a formulei sale artistice, ar fi, desigur, de prisos. Totul e…ultramarin. Antologia de autor, intitulată în spiritul celor afirmate mai sus, „Gloria locală” nu este atât de severă pe cât pare, dar pledează cu sinceritate pentru adevăratul Marin Ifrim. Ea cuprinde poezii alese din sapte volume, apărute între 1986 si 2006. Negresit că unui scriitor omogen ca domnia sa îi e greu să aleagă. Nici nu mi-l imaginez că ar citi undeva poeme preferate. Pentru că este un antifilistin.

Si ca jurnalist, Marin Ifrim stie că cea mai bună apărare e atacul. Impuritătile vietii sunt prinse în vârtejul ventilatorului de o sută de mii de volti, personajele favorite fiind licheaua, demagogul si parvenitul. Luările sale de pozitie sunt perfect delimitate: politica, societatea, educatia, cultura. Caracterul transant al opiniilor trebuie că i-au făcut multi inamici. A vorbi astăzi cu onestitate lipsită de echivoc înseamnă a te expune contestărilor si contraatacurilor de tot felul. Stilul fosforescent, metafora sclipitoare energizează gândirea sa latină.

Lupta lui este zadarnică? Desigur că e în zadar, orice scriitor stie asta, dar el continuă să se afle în prima linie. A scrie pamflete ca să pui lucrurile la punct e ca si cum ai intra în debitul de tutun ca să te lasi de fumat. La ce bun să-ti bati capul cu etica, oricum ne ducem de râpă, îsi spun unii. Nu trăiesti atât de mult ca să afli dacă îi pasă cuiva, îsi zic ceilalti. Cu toate astea, scriitorul nu vrea să pună stavilă constiintei, chiar dacă sortii de izbândă ai luptei sale nu înseamnă mai mult decât flacăra unui băt de chibrit în iad.