Andrei POSTOLACHE

Vîrtej

împinge-ti pieptul prin lut albastru
sparge-ti forma oaselor în dans
pe asfaltul celui mai lung regret,
cu fiecare talpă în întuneric
vointa ta se adună
biscuit în palma veche a drumului,
nisip în laringe sunt visle cînd pieptul
e gol de cuvinte,
desfăcut în cădere,
îmbătat pe spinarea vietii
creieruls tău
– magneziu în flăcări –
muscă mijlocul unui vîrtej

Îti învârti sufletul ca o limbă
printre trestii nehrănitoare,
filtrezi o personalitate care
nu poate cere 2 secunde în plus.
La fel de pierdut si
agresiv ca o foaie care plesneste
peste fată, furia vântului concentrată
într-o încăpătânare care nu finalizează.
Desenezi legi pe peretele tău
cu aroganta unui animal care
din tot universul alege să se uite
jos: să vadă ce-i sub el, să
se numească rege.
Timpul ti-l hrănesti cu un joc
ce-l face o mică bestie cu vene groase
si carnea vinetie si pe tine cu
un picior în dintii unei capcane,
prins în lumina unui foc care pictează
cu umbre peretii pesterii –
multe coapse rosii, nici o fată.
Si apoi, se opreste. Încă prins, te uiti
si cu bărbia în piept îmi zâmbesti.

Clipocitul cuvintelor

L-am găsit medalion sub limba unui sarpe,
O nimfă de extraordinară frumusete,
mi-a explodat în creier si
a început să zboare ca un nebun,
eu - mut
în primăvara aripilor lui.
În cuvinte simple am vorbit,
din floare în floare, dialog
cu un fluture,
îsi creste o mustată si
farmecul izbitor cade în repetitie,
avea un fiecare cuvânt nectar.
ce era fulger e linie de fum,
ce era văzduh e toamnă.
Acum, îl găsesc în stradă,
jumate om jumate memorie.

Trăiesti din clipocitul cuvintelor
pe capul sinelui tău,
sorbi din ochi
stalactitele din care-si
va lua el sarea.

Mai am o secundă si-s mut;
Ce secundă!
Într-o seară tăioasă ca o lamă
s-a uitat în oglindă
si si-a spus cuvinte:
Ce cuvinte!

Home