A.
POULIN, Jr.
Poezia americanã
de la 1945 poate fi consideratã produs al dialecticii generatiilor.
Un fenomen recurent în literaturã ca de altfel, în mare
mãsurã, si în istoria omenirii, modelul revoltei unei
generatii împotriva alteia este bine cunoscut – mereu, dupã
cît se pare, in actualitate. Aceastã revoltã nu se îndreaptã
într-atît spre convingerile fundamentale apartinînd generatiei
precedente cît spre excesele acesteia: principiul atrofiindu-se si
luînd forma prejudecãtii, gîndirea înnoitoare si
sensibilitatea încremenind în clisee, disciplina înlocuind
tirania. Mai mult decît atît, revolutia nu reuseste totdeauna
sã aducã separarea de trecutul imediat sau îndepãrtat:
sîngele, genele rãmîn mascate de o fatadã radicalã.
Desi se subliniazã aerul înnoitor al poeziei contemporane, unii
poeti si critici afirmã cã ea marcheazã ruptura violentã
de poezia primei generatii moderniste reprezentate de T.S. Eliot si Ezra
Pound- dacã nu de întreaga traditie. În partea introductivã
a propriei sale antologii de poezie americanã contemporanã
(1962), Donald Hall a fãcut cunoscut un lucru esential: renuntarea
la caracterul ortodox impus de T.S. Eliot si Critica Nouã. Iatã
ce scrie Hall: „În arta modernã, anarhia se dovedeste ca fiind
preferatã restrictiilor tiraniei consimtite. (..) Artistul contemporan
actioneazã de parcã nelinistea ar fi o convingere si îsi
distruge trecutul pentru a-si fãuri viitorul”. În Poemul în
propria-i piele (1968), Paul Carroll afirmã cã poetii contemporani
încercã „sã scrie poezii fie strãine fie ostile
poeziei, dupã cum a fost definitã si exploratã
de Eliot si scriitorii de frunte care au dominat scena cu zece sau cincisprezece
ani în urmã”. Mai tîrziu, Carroll a afimat: „Aceastã
generatie de poeti americani este într-o aventurã fericitã,
de înaltã tinutã, menitã sã creeze si sã
inoveze un complex de mijloace noi în care sã se reflecte conditia
noastrã comunã, o aventurã care în suflul ei nou,
în complexitatea si originalitatea ei este….la fel de interesantã
ca oricare alta, începînd cu olimpicii din 1917”.
Este neîndoielnic faptul cã aventura poetilor de astãzi
este întrucîtva anarhicã dar extrem de înfloritoare.
Faptul cã au fost realizate opere lirice cu totul strãine poeziei
moderniste din perioada ei de început rãmîne, într-o
mare mãsurã, deschis dezbaterii. Afirmatia, însã,
cã începînd cu 1945 poetii americani si-au distrus propriul
lor trecut ca poeti, indiferent care au fost motivele, este lipsitã
total de sens. Dupã cum se stie, este posibil ca T.S. Eliot sã
nu fi putut din punct de vedere estetic, temperamental si structural sã
scrie poeme asemenea Sylviei Plath ( Daddy/ Tãticul), Maxine Kumin
(The Excrement Poem/ Poemul excrementelor) O’Hara ( Versuri de tabãrã
pentru Lana Turner), sau Marge Piercy (Barbie Doll/ Pãpusa Barbie).
De asemenea, Noua Criticã reprezentatã de Allen Tate, John
Crowe Ransom, si William Empson, care au transformat experimentele poetilor
modernisti într-un sistem legislativ critic, nu ar fi putut rezolva
unele poezii de facturã diferitã. Confruntîndu-se, totusi,
cu asemenea poezii, în Studii despre viatã / Life Studies/ de
Robert Lowell, Allen Tate s-a întors cãtre Lowell, fostul sãu
student-numit de prieteni Cal- si a lãsat sã-i scape urmãtoarele
vorbe: „Dar, Cal, asta nu-i poezie!”
Desi preceptele Noii Critici nu mai sînt considerate
drept porunci sacre de cãtre poetii contemporani, o mare parte din
substanta lor esteticã motivatã, de altfel, s-a pãstrat-asa
cum s-a întîmplat cu unele traditii literare mai vechi si de
interes deosebit. În Noii poeti (1967), M. L. Rosenthal a trasat legãturile
prin care o mare parte din poezia de astãzi poate fi consideratã
o continuare si o extindere a unei puternice traditii romantice. Hayatt H.
Waggoner (Poezia americanã din epoca puritanã si pînã
în prezent, 1968) si Robert Pinsky (Situatia poeziei, 1976) au explorat
modalitãtile în care poetul american contemporan participã
activ la alte si variate traditii, în special traditia emersonianã.
Nu mai putin importantã este prezenta continuã a traditiilor
la fel de profunde, reprezentate de puritani si de Whitman: ambele sînt
extrem de active si imperios necesare, influentînd directiile tematice
si formale din poezia contemporanã. Pe scurt, dacã poetii de
astãzi, incluzîndu-i si pe cei mai tineri ca spre exemplu, Li-Zoung
Lee si Linda Hogan, au rezistat valoric, ei au reusit (chiar dacã
nu, totdeauna, la fel de evident) folosindu-se din plin de trecutul imediat
si îndepãrtat, personal si comun, literar si cultural- contribuind
în acelasi timp cu elemente proprii, noi si dinamizante.
Caracteristicile poemului produs de prima generatie modernistã sînt
în mod evident elementele esentiale din opera unor poeti ca Richard
Wilbur, Robert Lowell, John Berrzman, si Stanley Kunitz care, în 1945,
erau poetii „mai tineri” ai generatiei moderniste, ale cãror sensibilitãti
erau modelate de estetica Noii Critici.. Comentîndu-si propria operã
în Poeti despre poezie (1966), Wilbur spunea:” Cei mai multi poeti
americani apartinînd generatiei mele au fost învãtati
sã îi admire pe creatorii englezi ai poeziei metafizice din
secolul al XVII-lea si unele personalitãti contemporane de marcã
ale ironiei ca John Crowe Ransom. Am fost cãlãuziti de dascãlii
nostri si de criticii pe care i-am lecturat sã vedem cã cea
mai potrivitã si convingãtoare poezie este aceea în care
sentimentele amestecate, ideile divergente si imaginile discordante se întîlnesc.
Poezia nu putea sã atingã sinceritatea, credeam noi, dacã
nu recunostea dezacordul deplin dintre existenta vietii moderne si constiintã.
Si, totusi, mai cred cã aceasta este adevãrata imagine a poeziei”.
Scrisã sub povãtuirea lui John Crowe Ransom si Allen Tate,
opera de început a lui Robert Lowell, în special, a fost imediat
acceptatã ca model pentru ceea ce putea sau trebuia sã fie
poemul modernist. Si seria monumentalã de mai tîrziu, apartinîndu-i
lui John Berryman, Cîntece de vis, utilizeazã, în mod
evident, tehnicile esentiale si propunerile asumate de poezia modernistã,
asa cum se întîmplã în opera unor poeti mai tineri
ca de exemplu, Louise Gluck, William Matthews, si Yusef Komunyakaa.
Deosebirea majorã dintre poezia modernistã
si poezia contemporanã constã în faptul cã aceasta
din urmã este mult mai intimã si personalã-sau, cel
putin, asa pare. Elementele poeziei moderniste dãdeau impresia cã
sînt folosite deliberat, în scopul de a realiza o anumitã
distantã artisticã între poeti si subiectele lor, între
poeti si poemele acestora. De la utilizarea deliberatã a personajului
( mãstii) pînã la traditia „literarã” evidentã,
fiecare tehnicã era un procedeu formal, emotional si intelectual pentru
obiectivarea subiectului, emotiei si mediului poetilor. Personalitatea individualã
a poetilor, experientele si emotiile lor intime nu lipseau numai în
aparentã: într-adevãr, în lumina afirmatiei lui
Eliot, care eronat a fost interpretatã, potrivit cãreia poezia
era o evadare din individualitate, ceea ce acum trece drept element personal
în poezie, era, de fapt, tabu pentru poeti. Si, în mîna
unor poeti de mai micã importantã, o asemenea atitudine ducea
deseori la o versificatie depersonalizatã si neobisnuitã.
Dupã cum a explicat pe larg Ralph J. Mills, Jr.,
în strãlucitul sãu eseu intitulat Eul însusi al
creatiei (retipãrit în Strigãtul omului, 1974), ceea
ce deosebeste opera poetilor contemporani de opera predecesorilor lor modernisti
este, în special, prezenta si persistenta elementului personal. Desi
posibilitãtile de obiectivare existã, poezia nu mai este consideratã
de poetii contemporani o iesire din individualitate, ci, mai degrabã,
o cultivare si o explorare mult mai eficientã a personalitãtii.
Personalitatea poetului ocupã, dupã cum se pare, o pozitie
centralã si are o mai mare rezonantã în comparatie cu
procedeul poetic referitor la personaj: „el” sau „ea” este acum frecvent
înlocuit cu „eu”. Persoana care vorbeste în poem si poetul
par sã fie, de multe ori, una si aceeasi persoanã; de multe
ori, subiectul poeziei pare sã fie chiar subiectul care îl preocupã
pe poet-uneori cu caracter personal – experiente pe care poetul, dupã
cum se vede, cautã sã le prezinte fãrã vreo legãturã
cu experienta sa proprie. În concluzie, întelegerea deplinã
a unor poezii contemporane depinde uneori de cunoasterea de cãtre
cititor a detaliilor biografice ale vietii particulare si personale a poetului.
De exemplu, Robert Lowell era, de fapt, apreciat ca protestatar al constiintei
– asa cum el însusi spune cã a fost în Amintiri de pe
strada de Vest si Lepke; Sylvia Plath a încercat, într-adevãr,
sã se sinucidã- asa cum spune cã a fãcut în
Doamna Lazarus; Lucien Stryk si Charles Simic s-au confruntat direct, într-adevãr,
cu acele mãsuri exceptionale referitoare la experientele de rãzboi
de care vorbesc în poeziile lor. Prezenta eului poetului ca subiect
dar si ca persoanã care vorbeste în poezie, prezenta si explorarea
personalitãtii poetului, fundalul cultural si istoria poemului influenteazã
interactiunea dintre opera de artã si cititor care, proportional,
devine mult mai intimã: poetul, dupã cum se observã,
are o deschidere mult mai mare fatã de cititor, de parcã acel
cititor ar fi persoana care se confeseazã, psihiatru, prieten intim
sau iubit.
Traducere de OLIMPIA IACOB
(din Contemporary American Poetry,
Sixth Edition (1996) Printed in U.S.A. p. 645-647)
