Paulina POPA
Împrumuti o clipă de iubire
cînd nu mai esti tu
doar cerul dinaintea ochilor limpede ca moartea.
Undeva stă ascuns sarpele pe care l-ai ispitit cu lapte,
îl chemi păzindu-ti mîinile de sărutul lui –
în spaimele noptilor tale îi auzi sîsîitul,
îi simti întepătura ucigînd,
îl chemi la farfuria cu lapte păzindu-ti ochii
de tristetea unui sarpe bătrîn.
În ispita noptii, spaima atîrnă peste tine,
sarpele stă ascuns
numai cîinele cu coltii ascutiti rînjeste
si calul împrăstiind chipul mortii în lumina oarbă.
Taci în această noapte pentru că vrei să taci,
nu-ti desprinzi mîna de pe sîni si construiesti,
spaima noptii atîrnă peste tine cu capul desprins,
împrumuti o minciună sub cerul limpede ca o moarte.
Un orb urcă pe zidul constructiei
el stie că luna arde pe fata lui ispita unui sarpe de pază.
Real este totul pînă si clipa de iubire împrumutată.
Undeva – candele,
o altă fiintă desprinzînd de pe ochii tăi cerul candorii.
La marginea zidului stai si tipi
ca un pui de mierlă neajutorat.
Ca un pui de mierlă neajutorat
te tîrăsti printre bîrfele colegiale,
ca un pui de mierlă căzut din cuib.
Printre frunze – pe pielea poetului
spinii uscati ai prietenilor,
ramurile scrijeind semne sociale.
Ascunzi urmele si migrezi lent
împrumutînd bratele / picioarele / oasele...
de aceea nu te mai înspăimîntă nimic.
Uneori, la doi pasi de tine îti vezi umbra răzvrătită,
se îndepărtează / intră în pădure,
culege mure cu mîinile goale – sîngerează...
La urma urmei are dreptul să trăiască,
să se joace si ea de-a fericirea,
să facă dragoste cu bărbatul care asteaptă
pisica să i se aseze la picioare ghemuită.
În vegetatia minciunii – să nască prunci
să alăpteze...
Nu vorbi nimănui despre ziua în care s-a desprins de tine.
Acum ea este moartea ta lipsită de moarte,
soarele tău ce aprinde alt soare.
Soarele tău ce aprinde alt soare
asta mi se pare fantastic.
Apoi să cînti un cîntec pentru cel ce habar n-are de muzică,
să scrii o poezie pentru cel ce habar n-are de poezie
dar o trăieste riscînd să se audă pe sine
învătîndu-i si pe altii versuri.
Cel care trebuie să plîngă
sigur va plînge în ziua propusă,
cel ce trebuie să rîdă sigur va rîde.
Pe bază de idei se poate face un spectacol extraordinar.
Nu tăia aripile imaginatiei
îti sopteste cineva înlăturînd ratiunea,
iar tu stai si construiesti
ziduri mari pentru cel care habar n-are de ziduri,
turnuri de apărare pentru cel ce habar n-ar de turnuri
si toate acestea
într-o desăvîrsire perfectă.
Într-o desăvîrsire perfectă
astepti bărbatul – preot în templul sunetelor
înconjurat de cuvinte.
Obosită – în iarba nimicului
stai si crezi în singurătate,
te rogi ei ca unei icoane.
„voi sta în fata ta – mire al meu
cuvinte ce strigi cu gura plină de miresme” – spui
răscolind printre imagini după aurul topit –
cîndva viata ti l-a turnat pe mîini.
Mai bine pleci din iarba nimicului,
mai bine astepti bărbatul într-o lume numai de tine stiută
pe fotoliul din piele rosie
unde stă demonul si face semne
ori pe scaun unde îngerul îti zîmbeste
indulgent ca un copil.
Indulgent ca un copil
zvîcnind necontenit sub cămasa de carne,
poemul îti dictează cuvintele.
Auzi în ele cîntînd o pasăre uitată –
cîndva te-ai supus cîntecului ei ca unui ritual.
Ai uitat cum poetul rănit
a urcat scara de jar cu picioarele goale,
cum, restructurînd strategiile cîntecului,
a dansat strivind bulbii unei iubiri
peste mormîntul noptilor.
Adevăruri mici nu accepti sub sînul tău,
adevăruri mici si nici masinile somptuoase despre care nu stii să scrii.
Indulgent ca un copil, a sosit deodată
în pămîntul poemului tău,
cu biografia lui bogată.
Îl privesti cum strigă desenînd în aer
conturul unei femei care cîntă cîntece de mahala.
Adevăratul său trup îl învelesti în pînza de in –
o stropesti cu versuri strîngînd-o apoi lîngă solduri
ca pe o îmbrătisare în care ai fi vrut să înnoptezi.
Nu tăia aripile zvîcnind sub cămasa de carne –
îi strigi îngerului tău, tremurînd ca o floare sub ploaie.
Indulgent ca un copil îti atinge buzele,
te întreabă dacă îti este teamă de moarte
iar tu cresti frumos sub piramida trupului
pe care ti-ai construit-o singură
ignorînd frunzele artarilor cu miros de simple bucurii.
Îngerul cîntă, suflă pulbere peste răni,
îti ascunde pretul bucuriei,
se furisează printre mîinile tale aprinse.
Singură în templul unei iubiri iluzorii
nu auzi muzica de mahala furîndu-ti mugurii fragezi.
Stai si scrii simtind
o foame a trupului de poame bogate.
O foame a trupului de poame bogate
atît cît să-ti ajungă la buze.
De dragul lor, să-si lepede solzii,
să rămînă gol în pădure spionat de vulpi si ciute.
Apoi avînd cuvinte destule
să spună vorbe prietenesti
cu gura plină de sîmburi.
Să-i curgă pe sîni din poamele zemoase
nectarul unei iubiri,
apoi ca să nu te dai de gol
să te prefaci că totul este în ordine.
Fiecare cu viata lui, numai tu cu foamea trupului,
structurată după chipul si asemănarea unui om
cu biografie bogată, care te ia pe genunchi
îti trece mîna peste sîni, îti aranjează rochia de
carne
după bunul său plac, cu lama în mînă.
Cît ai vrea să stai atunci în poemele tale îndepărtate,
să te învelesti cu visele diminetii,
să-ti admiri chipul în descîntec,
să nu te vadă nimeni cum stai goală
pe genunchii trupului.
Degetele tale caută cuvinte,
gura ta traversînd oglinda unui sunet tandru.
Între tine si lucruri – ghilotina ratiunii
recompunîndu-ti chipul
după apa din pumni.
