Ion Gheorghe PRICOP

Spatiul spiritual

 

O viată m-am sculat de dimineată

în mustul zoritelor zori,

ca să ajung acolo unde altii nici

cu gândul n-ar cutezare;

 

si-o altă viată, căptusind-o pe prima,

am tot revenit, năravul meu fiind

acela de-a-mi uita bastonul acasă;

 

nicicând această navetă

nu se făcea pe aceeasi cărare,

mereu alte plaiuri, altă imensitate a zărilor,

alt plămân de primăvară sorbind

vechile răutăti ale lumii,

 

dar, de fiecare dată, acelasi răsărit de soare

si acelasi apus,

aceeasi rugă la dumnezeul de sus,

pe aceiasi genunchi si picioare…

 

Ca să ajung, unde?

În spatiul… de după spatiu…

 

În concretete, încă…

 

Simt că-s obosit si că trupul mă doare,

că anii în urma mea se-nsiruiesc

precum sandramalele-ntr-un cartier

părăsit si famat,

memoria îmi joacă adesea feste

iscându-mi întâmplări ne-ntâmplate

si puse la îndemână, ici, peste suhat;

 

căprioarele, mereu iubite

de la distantă, se apropie tot mai accentuat

de umărul meu

ca si cum n-as mai fi,

 

cucii si mierlele fac cuiburi

în păru-mi, socotindu-mi

viata o salcie cu poala plecată

peste margini de zi;

 

nimeni nu mă mai ia în consideratie,

nici măcar soferul de pe autobuz

care taie biletul de călătorie,

dar nu mi-l mai dă, căci mă vede atât de confuz;

 

numai cântecul din mine

pus la păstrare cu lubrefianti si taninuri,

numai eu,

împachetat cu grijă în buzunarul

de smirnă si tămâie a bunului Dumnezeu,

 

trăiesc si respir în concretete încă,

iradiind fărâmite de scântei din fărâmă,

în vreme ce moartea mă râmă,

dărâmă,

împrejurimile foarfecă, face viroage

si creste,

ca scroafă ce este,

si brâncă…

 

Cântecele desprinderii

 

Apele ies din învolburare

si undele pier,

tipă în sălcii dorul de soare,

vremea făcutu-s-a hârcă,

 

freamătul vietii–pui de năpârcă

se mai zbate nevolnic

între boabe de linte si-amiros de piper.

 

Cercul se strânge, butoiul sună a gol

într-un spat otetit

circomferinta nu se mai sprijină pe raze,

 

vinuri si tuici s-au răcit

si curg în pahar mototol…

 

Unde să fug? Mă mai numesc încă Iona,

scai se tine melcul de mine

să-i abandonez cochilia-ncrustată-n rubine,

în care viata se dă primadona;

 

amusinează, miroase

urmele mele

de la iarbă la stele,

cu poftire de ciorbă de oase…

 

Eu nu mai am genunche, nici

coate de fugă,

în urmă,

prin fată, pe ici

boncăluieste si scurmă

nătânga cu junghiuri

 

si cântece de desprindere-ndrugă…

 

Concesii pentru meduza…

 

Cădelnitând,

cădelnita frunzelor miaună,

în saună,

cu extract de mentă si ochi

în clăbuci de săpun

ultimul gând

cumpănit al meduzei se scaldă.

 

Venirii rechinilor pe furis

fostă mafaldă,

viata îi fu cât un pâs,

pălărie de fetru-n acvatic,

si, cu mersul plutit si simpatic,

pestii făcuse să moară de râs.

 

Marea ca scenă a războiului crunt,

existential si cam tern–

urmărire asiduă care pe care,

între două jumătăti impare

de lume de unt

ea,

prin fluidul etern,

cu organul lacom al armoniei

nevinovate,

microvietuitoare-nghitea.

 

Dar cât si câte, Maiestate

Nimic-de-Ocean ,

ca s-ajungi la satietate?!...

 

Si iat-o, taxată,

fecioară cu pată,

locatară de rai,

dar cu sufletu-nzorzonat cu piroane si scai,

prefăcut în plânsul miresei…

 

Oh, ce mister!…

Confuzii

face si Doamne-Doamne în cer,

grămezi ale nedreptătii înaltându-si cât duzii,

când slabii de înger în cale îi ies,

si cu-atâtea netineri de minte-i dau ghes,

si El, cu-atâtea concesii!…