Ion Gheorghe PRICOP

Si mă fă luminii socru

Celui ce-n banchete large
rodul sacul greu si-l sparge si-l pătrund cu rîvnă, late
poftele adevărate,
dă-i, Tu, Doamne, somn si-adio,
ochiul spart de cataracte, căci se lăfăieste-n pacte
pe vedere de-a nu sti-o.

Mie, însă, dă-mi zăbava,
gratia de-a sta-ntre stele, între corp si aer piele,
privitor de prividava; poliedric si-alb, irisul
proiectat în perspective, gingiile emotive
să gust verdele, parisul;

Si mă fă luminii socru
precum via-i cu aracu', si-mi dă curcubeul, da' cu
spectrul completat cu ocru;
toate-s blînde, necesare
firea în a o-ntelege, văzul, însă, este lege
conservării fără sare.

Toate-s minunate-n clinul
făcăturii Tale albe, dar privitul pune salbe
si-ochiul însetat alinu-l, de-aia-n mijloc de zăvoaie si-n buricul zilei crude îmi las pleoapa să asude
cît privelistea mă-ndoaie.

 

Într-o frunză-i lumea toată

Pe-al meu frate îl recheamă
c-a supt lumea ca pe-o zeamă si-l suspendă pe proteze
s-aibă timp să se holbeze;
spune-i, deci, că în extenso
nu-i cunoastere de sine, decît goană-n sir, mai bine
intuirea stricto senso.

Intels-am, daragă Doamne,
că-ntr-o frunză-i lumea toată, vremea bună sau plouată,
drumuri si cărări ce-Adam ne-
bun de dragoste de evă
a pornit-o către margini, lăsînd raiul în paragini
si-armoniile în grevă.

Duh din duhul meu, si vrerea
de-a cuprinde lumea-n pasi-si: vezi? vederea de i-o dasi, îsi
prelungeste-ntîrzierea
ori prin spatii interstele,
ori în golul din păpstaie. Oh, ce trudnic o să-i paie
că-i potrivnic vorbei mele!

Nu-mi prea pasă, detasabil,
din el altul de s-o naste, credincios tărînii-moaste,
mie însumi sînt contabil:
Nici o grijă n-aibi Părinte, cele cinci semiramide sînt dorintele toride
de-a pricepe dinainte:

gustul merelor necoapte,
din codană trupul fetei, de pe drum flăcăi iete-i
cum o urmăresc în noapte;
nu îi vor carnea cea roză,
nici seducerea în sînge, ci cu-ochirile nătînge
sînii albi să i-i împoze.