Ion Gheorghe PRICOP

Si mă fă luminii socru

Celui ce-n banchete large

rodul sacul greu si-l sparge si-l pătrund cu rîvnă, late

poftele adevărate,

dă-i, Tu, Doamne, somn si-adio,

ochiul spart de cataracte, căci se lăfăieste-n pacte

pe vedere de-a nu sti-o.

Mie, însă, dă-mi zăbava,

gratia de-a sta-ntre stele, între corp si aer piele,

privitor de prividava; poliedric

si-alb, irisul

proiectat în perspective, gingiile emotive

să gust verdele, parisul;

Si mă fă luminii socru

precum via-i cu aracu', si-mi dă curcubeul, da' cu

spectrul completat cu ocru;

toate-s blînde, necesare

firea în a o-ntelege, văzul, însă, este lege

conservării fără sare.

Toate-s minunate-n clinul

făcăturii Tale albe, dar privitul pune salbe

P OEZIA / vară 2010

51

si-ochiul însetat alinu-l, de-aia-n mijloc de

zăvoaie si-n buricul zilei crude îmi las pleoapa să asude

cît privelistea mă-ndoaie.

Într-o frunză-i lumea toată

Pe-al meu frate îl recheamă

c-a supt lumea ca pe-o zeamă si-l suspendă pe proteze

s-aibă timp să se

holbeze;

spune-i, deci, că în extenso

nu-i cunoastere de sine, decît goană-n sir, mai bine

intuirea stricto senso.

Intels-am, daragă Doamne,

că-ntr-o frunză-i lumea toată, vremea bună sau plouată,

drumuri si cărări ce-Adam

nebun

de dragoste de evă

a pornit-o către margini, lăsînd raiul în paragini

si-armoniile în grevă.

Duh din duhul meu, si vrerea

de-a cuprinde lumea-n pasi-si: vezi? vederea de i-o dasi, îsi

prelungeste-ntîrzierea

ori prin spatii interstele,

ori în golul din păstaie. Oh, ce trudnic o să-i paie

că-i potrivnic vorbei mele!

Nu-mi prea pasă, detasabil,

din el altul de s-o naste, credincios tărînii-moaste,

mie însumi sînt contabil:

Nici o grijă n-aibi Părinte, cele cinci

semiramide sînt dorintele toride

de-a pricepe dinainte:

gustul merelor necoapte,

din codană trupul fetei, de pe drum flăcăi iete-i

cum o urmăresc în noapte;

nu îi vor carnea cea roză,

nici seducerea în sînge, ci cu-ochirile nătînge

sînii albi să i-i împoze.