Ion Gheorghe PRICOP

Confortul inorogului

  1. Dă-mi un foc cât

tigarea mă-nteapă ca viaspa pe buză,
de drag, de urât,
aprinde-mi la capătul ei pădurea confuză;

n-oi inhala,
astfel, fum bolnav distilând nicotine,
ci-o mahala
de iepuri, de vulpi, de bursuci si de tine;

si, tebecist,
n-am să mă sting în liturghii si în caine,
cât mai exist
ca fiu natural al vegetalului si-al sfintelor taine;

asează, iubito,
la celălalt capăt buturugile putrede toate,
tigara-am vrăjit-o
să primească esente doar din crengi zbuciumate

ce cu fosnete gri
prevestesc lege nouă si-ntrutot altă viată,
cărei vom fi
plămadă de dor într-o mare mai plămădeată.

  1. La capăt de drum

a-mi aminti rătăcirile prin viată încerc,
înot, nu stiu cum,
contra valului sprijinindu-mă-n arce de cerc.

iau în răspăr
tarina pe unde călcâiu-mi gol colindară,
responsabil si făr'
de părtiniri în a-mi însusi lumea fugară;

care venea
si-mi lingea pielea, cântând cu-adânc bucuria
trăirii în nea,
a credintei în foc, a iubirii în jar si a

visării în rug;
si toate mă primesc c-o singulară conditie:
tuns la zero, chilug,
cu sufletul alb de invidie si de inanitie.

3.  Eliberare îti cer
    de-nhumare în dor si în vise desarte,
    de fiori si mister,
    de iubirea meduzei prea coaptă pe-o parte,

    înregimentat
    în ordinea de ghips a breslei si a legii
    m-am ales ne-ncetat
    cu tepuse în cap si pe piele cu négii,

    si arcuri de zbor
    prin văzduh, niciodat' dezinvolte, complete
    jumătate din spor
    irost-am vietii pe-un drum de retete,
 
    si învoit
    niciodată s-ajung molcomit la minerva
prin vămi de lignit
    ascuns-am, sperând, dorintei de-oceane rezerva

    si nu am stiut
    în numele-a ce se tot fac sacrificii celeste,
    când mare tribut
    renuntarea la aripi si la cântec ne este

    de ce si de cum
    să ne mai porti ca-mpărati în vată de letici,
    când scame de fum
    socotesti-ne, si-n rotocoale ni te-mpiedici

    nevoie de noi
    mereu ai avut, în cer, Tătuc Preaînalte,
pe imas să ne ploi,
    să ne mănânce caii pe brusturi încalte,

    în bălegar
    energii descusute s-asezăm pe bacterii,
    să n-avem habar
    că prin urechi, din noi, îsi trag rădăcinile merii.

 

Home