NOI, PADISAHUL INTREGII MELANCOLII
Vasile PROCA
Îl văd pe Magistru la nesfîrsitul
unei nopti botosănene: avea fata stranie a Destinului. Sufletul lui, de urias
al poeziei, mai încoronase, cu lauri, o frunte de poet. De nouă ori,
cu chipul inundat de lumina verbului, în numele iubirii de confrate
a făcut acest gest.
Si pentru Gellu Naum, si pentru Cezar Baltag, si pentru Petre Stoica, si pentru Ileana Mălăncioiu, si pentru Ana Blandiana, si pentru Stefan Augustin Doinas, si pentru Mircea Ivănescu, si pentru Cezar Ivănescu, si pentru Constanta Buzea.
În tinerete, săpase o prăpastie între el si ideologia la modă. Ba, la un moment dat, vroise să treacă înot valurile vietii împotriva „curentilor” epocii, lîngă Turnu Severin. Se petrecea în fiinta lui o revolutie interioară. Cîti au înteles-o?
Poetul era o realitate incomodă. Cu imaginatia lui guverna o lume care nu se potrivea cu ordinea socială stabilită. Traversa, solitar, furia de a se cunoaste. Chiar si acolo, la închisoarea Jilava, nici căratul hîrdăului, împreună cu un prieten evreu, n-a oprit contestarea societătii, lucru care se transformase într-un joc intelectual sustinut împreună cu alte personalităti remarcabile: Al. Paleologu, Stefan Augustin Doinas, N. Steinhardt.
Apoi, „Ticăul guvernat de lună”, Fundacul Dochia nr. 9, deveni locul de întîlnire pentru multi tineri intelectuali dornici de a stabili raporturi de identificare între verb si cotidian.
Parcă îl auzi pe Magistrul Ursachi, folosindu-se de cuvintele lui Marcel Moreau, că „libertatea n-a obosit să furnizeze pămîntului întreg portia sa de martiri si de tîrfe”.
Asadar, să-i dăm dreptate criticului literar Gheorghe Grigurcu, cînd spune că „întreaga productie a lui Mihai Ursachi ni se prezintă drept o combinatie între dramatism si ironie”.
În aceste clipe, să retin doar cuvîntul dramatism, pe care îl traduc drept o tăcere ce o simtim că ne vorbeste: „Visez la strălucita logodnă/ a Cancerului cu Nebunia”.
Acum cred ce spun versurile. Să credem în cuvinte? Noi, cei care îi adunăm tăcerea, îi sîntem datori Poetului.
Si pentru Gellu Naum, si pentru Cezar Baltag, si pentru Petre Stoica, si pentru Ileana Mălăncioiu, si pentru Ana Blandiana, si pentru Stefan Augustin Doinas, si pentru Mircea Ivănescu, si pentru Cezar Ivănescu, si pentru Constanta Buzea.
În tinerete, săpase o prăpastie între el si ideologia la modă. Ba, la un moment dat, vroise să treacă înot valurile vietii împotriva „curentilor” epocii, lîngă Turnu Severin. Se petrecea în fiinta lui o revolutie interioară. Cîti au înteles-o?
Poetul era o realitate incomodă. Cu imaginatia lui guverna o lume care nu se potrivea cu ordinea socială stabilită. Traversa, solitar, furia de a se cunoaste. Chiar si acolo, la închisoarea Jilava, nici căratul hîrdăului, împreună cu un prieten evreu, n-a oprit contestarea societătii, lucru care se transformase într-un joc intelectual sustinut împreună cu alte personalităti remarcabile: Al. Paleologu, Stefan Augustin Doinas, N. Steinhardt.
Apoi, „Ticăul guvernat de lună”, Fundacul Dochia nr. 9, deveni locul de întîlnire pentru multi tineri intelectuali dornici de a stabili raporturi de identificare între verb si cotidian.
Parcă îl auzi pe Magistrul Ursachi, folosindu-se de cuvintele lui Marcel Moreau, că „libertatea n-a obosit să furnizeze pămîntului întreg portia sa de martiri si de tîrfe”.
Asadar, să-i dăm dreptate criticului literar Gheorghe Grigurcu, cînd spune că „întreaga productie a lui Mihai Ursachi ni se prezintă drept o combinatie între dramatism si ironie”.
În aceste clipe, să retin doar cuvîntul dramatism, pe care îl traduc drept o tăcere ce o simtim că ne vorbeste: „Visez la strălucita logodnă/ a Cancerului cu Nebunia”.
Acum cred ce spun versurile. Să credem în cuvinte? Noi, cei care îi adunăm tăcerea, îi sîntem datori Poetului.
