POEZIE FRANCOFONĂ

                Thierry RABOT
 (n.1961)
Născut la Fès în 1961, Thierry Rabot a petrecut câtiva ani în Africa, acum locuieste la Nantes. Apropierea sensibilă fată de imagine, îi permite să se servească de fotografie ca de-o directivă emotionantă.

*
Dincolo, dincolo, ceea ce se răsuceste în această duminică (ce deschide si închide orice carte) ceea ce se roteste în frigul din octombrie : ceea ce dezvăluie dincolo existenta firii noastre, dinaintea formei articulatiilor, a dublei semiluni care înseamnă lună plină, ceea ce s-a impregnat de insensibil si l-a implantat în carnea noastră.

Înainte de ceea ce se măsoară, noi succedem cu mortile noastre.

*
(Acum o lună acum un an, arcul hazardului s-a întins, noi ne-am legat la ochi, în viată ca si-n moarte, traversând printre oameni, zgomote si lumini electrice.)

Iată toamna care si ea s-a recunoscut.

În întreaga mitologie a arborilor arămii cerul se mânjea cu noroi, o dată ce ai fi depăsit toate barierele si totul se dispersa iar în fata noastră originea ar însemna privire.

*
Cu câtă bogătie ne-am întors, chiar în momentul în care balanta cântăreste lumea, reveniti de aiurea sau din adâncile talazuri, cu ce bucurie retinută până atunci, cu ce puritate magică…

Universul a întretăiat ora.

Noi suntem topografii unui arhipelag diluat în timp, cei care ne semănăm orele de soare si de noapte pe placul vastei mări domoale, tinem în degetele transparente sarea si pământul, opacitatea verbului pe cale de a se naste în interpretările noastre viitoare despre geneză.

*
Durerea se transformă cu restul iar poemul rămâne cu rana-i proprie.

Să-l livrezi, să-l dai clementei mediului, să-l lasi să se onduleze peste postavuri, să-l lasi să zăbovească prin vitraliile de la Saint-Louis si să-l oferi elogiilor pe care le pronunti în soaptă când vezi totul înghitit de carnea-i de cerneală, când el îti pătrunde în sânge, un fel de sânge care îti apartine.

*
Ziua de azi mă reduce la adevărul esentelor, la autenticitatea virtutii, o liniste calmă mă însoteste, tu nu esti lângă mine, trebuie să-i dăm vidului ceea ce i se cuvine.

Cerul începe să se golească de lumină, să-si reverse viata în starea de veghe în care nu va răzbate nimic din ceea ce tu numesti micile fărâme de fericire.

*
Noaptea aceasta va fi încordată ca un arc, cu toate dimensiunile din labirintul asemănării noastre celeste, nu vom fi atunci singuri, doar să vrem să ne păstrăm judecata dreaptă.

(Apud Jean Orizet, op. cit., p. 336/337)

 

Prezentare si traduceri de Claudia PINTESCU