N. PETRESCU-REDI

 

CU EROS ȘI KRONOS

 

Cum Luna, cu o șoaptă-anume,

ne-a luminat pe amândoi,

Domniță, să fugim în lume!…

În lumea ce se naște-n noi.

 

Frumoaso, Eros spune că,

de-ndreaptă arcul înspre noi,

iubirii, greutate-i dă,

punând pe inime pietroi.

 

Femeie, sunt făcut din lut,

în amforă, grăbită, pune

o rază dintr-un nor cernut

și cidrul bolților nebune.

 

Prin jaruri cu clipiri albastre,

bătăi de tobă, iar încep…

Sunt, Evă, inimile noastre,

când drac și înger joacă step.

 

De trupu-ți gol am ochiul plin

și jarul se prelinge…

Femeie, ce balet divin

prin sângele tău ninge?!

 

Iubito, se aprind făclii,

ne trec prin inime poteci;

cât jar e-n clipa care vii,

cât foc, înclipa-n care pleci!

 

Nectarul vrăjii îl sorbeam

și-l preamăream în șoapte;

ca-n prima zi eu o iubeam,

dar nu ca-n prima noapte!

 

Pustiu rămâne, Kronos, locul

când scuturi clipele de jar!

Noi căutăm în sobă focul,

el se ascunde-n cenușar.

 

Trecut-au anii înfocați,

ce calmi noi ne culcăm!

În sobă-i jar de meri tăiați

și altfel tremurăm.

 

Departe-i vremea cea frumoasă,

departe-i trubadurul;

jarul s-a stins, Cenușăreasă,

prin colb caut condurul.