POEZIE FRANCEZĂ

Jean RICHEPIN
 (1849-1926)

 

Tînguirea lemnului vechi

În vatra-ncinsă focul fluieră si trosneste:
Cu vocea-i monotonă lemnul se tînguieste
Spunînd că se născuse spre-a trăi-n aer pur,
Din sol luîndu-si hrana, iar apa din azur
Spre-a se-ngrosa si-a creste cu fiecare an
Coroana, profilînd-o pe cerul diafan,
Să-nmiresmeze luna aprilie cu floare,
Să protejeze cuiburi si păsări cîntătoare,
În vînt s-arunce triluri de voiosie-aleasă
Si, unul după altul, vesminte noi să-si coasă:
Să poarte-n primăvară manta de muguri, fină,
De purpură în toamnă, în iarnă de hermină,
Omul e dur, mai spune, si pic de suflet n-are
Cînd vine cu toporul lui lacom să doboare
Copacul care este si el fiintă vie
Si bun a fost cu omul de-atîtea ori, se stie,
Asigurîndu-i ziua si umbră si răcoare
Ori răsfătîndu-l noaptea-n tril de privighetoare,
Ingrati, mai spune focul, uităm subit de toate
Si profilînd de faptul că-a se-apăra nu poate
Facem ca uriasul să cadă la pămînt
Spre a-l vedea în vatra încinsă suspinînd.

În româneste de Ion ROSIORU