ELEGIE

                                                            cãtre Marina Tvetaeva-Efron

o, pierderile în Nemãrginire, marina, prãbusindele stele!
nu o sporim, oriunde ne-am adãuga, oricãrei
stele! în întreg e deja mereu totul numãrat.
tot astfel, cine cade, nu stirbeste numãrul sfînt.
fiecare renuntîndã prãbusire se prãbuseste în obîrsie tãmãduind.
sã fie asadar totul un joc, succedare a aceluiasi, amînare,
nicãieri un nume si abia niciunde, natalã pricopsire?
valuri, marina, noi mare! adîncuri, marina, noi cer!
pãmînt, marina, noi pãmînt, noi de mii de ori primãvarã aidoma ciocîrliei
ce aruncã un cînt frînt în nevãzut.
începem ca jubilare, deja deplin coplesiti de ea:
deodatã, povara noastrã întoarnã’n tînguire scoborînd cîntul.
însã chiar si asa: tînguire? de n’ar fi: mai junã jubilare în jos.
chiar zeii de mai jos, vor sã fie preamãriti, marina.
atît de neprihãniti sînt zeii, asteaptã lauda ca scolarii.
sã lãudãm, marina, hai, cu lauda sã risipim.
nimic nu ne apartine. cuprindem o leacã cu mîna gîtul
neruptelor flori. am vãzut-o pe Nil în Kom-ombo.
astfel, marina, ofrandã, însisi renuntînd, aduc regii
cum merg îngerii si înseamnã usile celor de mîntuit
si noi abia atingem aceasta ori acesta, pãrelnicã gingãsie.
ah, cît de departe deja dispãrutii, ah, cît rãzletitii, marina,
chiar si la cea mai lãuntricã scuzã. semnalanti. nimic altceva.
acest tãcut tîrg, pe acre de-ai nostri unul
nu-l mai suportã si se decide la apucare
se rãzbunã si ucide. cã detine mortalã putere,
noi toti am bãgat de seamã dupã purtarea si tandretea sa.
si dupã strania fortã, ce din trãitori, în supravietuitori
ne face. a nu Fi. stii tu, cît de des
ne-a purtat o oarbã poruncã prin anticamera de gheatã
a noii nasteri... ne-a purtat: pe noi? un trup de ochi
sub nenumãrate pleoape împotrivindu-se. purtînd acea, în noi
lepãdatã inimã a unui întreg gen, cãtre o tintã de migratoare pãsãri
a purtat grupa, chipul plutitoarei noastre preschimbãri.
cei ce se iubesc, marina, mult n’ar avea voie a sti
despre decãdere. trebuie sã fie, mai noi.
abia groapa lor este veche, abia mormîntul stã pe gînduri, se’ntunecã
sub arborele suspinînd, chibzuieste vremuri imemoriale.
abia groapa se prãvale în sine: ei însisi supli ca nuiaua;
ce-i îndoiae peste mãsurã, se rotunjeste’n coroanã.
cum se mai împrãstie’n vîntul de mai! din miezul lui întotdeauna,
unde respiri si bãnui, îi înlãturã clipa.
(o, cît de mult te’nteleg, femininã floare, în aceeasi
nepieritoare tufã. cît de tare mã risipesc în aerul noptii,
ce de-aproape abia te-atinge). timpuriu au deprins zeii
a simula jumãtãti: noi, cuprinsi în rotire
ne-am preaumplut cu întregul, precum felia lunii.
chiar si în descrescãtorul rãstimp, chiar si în sãptãmînile cruciale
nimeni, ne-ar ajuta, nicicînd, întru deplinãtate
decît propriul si’nsinguratul mers peste meleagul pãlit de insomnie.

(Traducere si interpretare de Andrei ZANCA)