LIRICA GERMANA
Rainer Maria RILKE
POSTUME
PARFUMUL
Duh de neînteles, cine esti oare,
cum de stii unde, cînd sa ma gasesti,
si taina (ca un orb) o adîncesti
pe-atît încît se-nchide, rotitoare?
Amantul care strînge-n brate, n-are
nimic aproape doar tu esti apropiat.
Pe cine oare nu l-ai îmbibat,
de parca i-ai fi fost a ochilor culoare.
Cel care muzica-n oglinda ar zari,
pe tine te-ar vedea si numele ti-ar sti.
MOARTEA
Iata moartea, o fiertura albastruie
într-o ceasca fara farfurie.
Un loc ciudat pentru o ceasca:
sta pe dosul unei mîini. Prea bine
mai recunosti, în ciocul de faianta
urmele toartei prafuite. Si: Speranta
cu litere tocite, pe bordura.
Asta citi bautorul cel cu bautura,
odata, dejunînd, departe tare.
Dar ce fel de fapturi sînt astea oare
ce poti sa le alungi doar cu otrava?
Altfel ar fi ramas? Sau înca sînt
nebuni dupa mîncari periculoase?
Trebuie sa le iei prezentul crunt
si sa îl smulgi ca pe-o dantura falsa.
Atunci se gîngavesc. Lalaie tare...
....................................... ..
O, stele cazatoare,
ce le-am vazut de pe un pod cîndva :
A nu îti pierde firea. A dura!
(A PIERDE TIMPUL, CE CUVÎNT CIUDAT)
A pierde timpul: ce cuvînt ciudat!
Caci problema e de fapt, sa-l tii,
si cine, temator, nu s-a-ntrebat,
unde e un popas, un loc de-a fi?
Ziua încetineste, înspre înserat
cauta alt locas, un nou cuprins.
Treazul se ridica, dreptul s-a culcat,
si se estompeaza tot ce e întins.
Muntii dorm acoperiti de stele,
însa si în ele timp vibreaza.
Parca în pustiul, ah, inimii mele,
fara acoperis, eternul înnopteaza.
MAGIE
Din preschimbari de nedescris pornesc
astfel de plasmuiri: simte! si crezi!
Ne doare: flacari în cenusi sfîrsesc,
însa în arta, foc din pulbere creezi.
Asta-i magie. Pe tarîmul vrajei, cel
mai neînsemnat cuvînt parca se muta...
Seamana cu chemarea unui porumbel
dupa o porumbita înca nevazuta.
LAC DE CODRU
Lac de codru, înspre sine-ntors si moale:
spume vuind afara mari brazdeaza,
mînioase departari, cu sabii goale
asalturi furtunoase înarmeaza,
pe cînd el, din adîncurile sale,
calm, jocul libelulelor vegheaza.
Tot ce-i avîntat, pripit, goneste,
peste pomi încovoiati în zare,
în interiorul lui se oglindeste
ca o tainica si muta întristare;
al padurii cerc îl înconjoara
plin de o tacere care creste.
Numai sus, peste coroane, se iveste
silueta norilor, bizara.
Mai apoi: în camera nepasatoare,
ah, maruntul cerc al lumînarii si
sa fii tu doar, cel ce ambele le stii:
iar a oamenilor noapte sa coboare
poate si în trup, ca o durere mare.
Marea si furtuna sa mi-o amintesc,
ori icoana lacului adînc sa o pastrez,
sau, fiindca în curînd ma parasesc,
la flori din acea gradina sa visez?
Ah, dar cine stie ce-i mai greu în sine.
Gingasie? Teama? Carti sau voci, priviri?
Toate sînt ca niste pînze-n rasuciri,
peste umerii copilariei adormite
în vîrtejul unei vieti nelinistite.
Una doar daca m-ar strînge, cît mai tare.
Fruntea mi-o aplec cu-nfiorare,
fiindca stiu: iubirea e coplesitoare.
Unde e acel ce o cunoaste oare?
Cînd launtrul mi l-am adunat,
sa înfrunt deosebiri de ne-mpacat,
mai departe n-am ajuns: doar contemplam
dar cînd ce priveam pleca, eu ma uitam
mai ne-nduplecat, îngenunchiat priveam,
pîna cînd în mine-o cîstigam.
Deja în mine o iubire a gasit?
Alinare pentru libertati pierdute,
cînd din lumile-i necunoscute,
parca strigate în sine retinute,
în alt suflet nestiut s-au ratacit?
Oare am ranit ce-am cîstigat,
din necugetare, de cum am gasit
lucruri primitoare, largi: grabit
în preaplinul inimii le-am încuiat?
Ca odaia asta le-am cuprins,
care-asa straina-mi înconjoara
sufletul? În piept n-am o dumbrava,
nici o adiere? Nici o grava
liniste, primavaratica, usoara?
Semne, chipuri, iute adunate,
v-ati cait sa fiti în mine toate?
...................................... ..
Ah, n-am fiinta pe lumea asta mare,
daca aceasta aparitie din afara,
ca o prejudecata veche, mai usoara,
nu se însenineaza, în mine traitoare.
BOCET
Cui vrei sa te plîngi, inima? Tot mai ocolit
îti rotesti drumul printre oamenii de neînteles.
Ba poate chiar în zadar,
caci îti pastrezi directia
spre viitorul cel pierdut.
Mai înainte. Te tînguiai? Ce-a fost? O boaba
de nespusa bucurie, necoapta.
Dar acum mi se frînge pomul bucuriei,
se frînge în furtuni, sovaitorul
pom al bucuriei.
Cel mai frumos din nevazutul
meu peisaj, ce mai deslusit m-ai facut
nevazutilor îngeri.
MUZICII
Muzica: respiratia statuilor. Sau poate:
linistea chipurilor. Tu, grai,
cînd limbile sfîrsesc. Timp
stînd vertical în directia
trecatoarelor inimi.
Cui sentimente? O, tu metamorfoza
a trairilor, în ce? în peisaj auzibil.
Straino, tu: muzica. Tu, spatiu al inimii,
noua prea larg. Strafund al nostru,
care, deasupra plutind, izbucneste în afara
sacra despartire:
caci launtrul ne înconjoara
ca departarea cea mai încercata, precum
cealalta parte a aerului:
pura,
uriasa,
nemailocuibila.
FRUCTUL
Crestea spre voi din glie, tot crestea,
tacut pe ramul de taceri vecine
si-n floarea clara para se facea,
pîna ce iar se tainuia pe sine.
si a rodit cît vara fu de mare
în pom, ce zi si noapte se trudea,
stiindu-se strîmtoare viitoare
în spatiul care îl împartasea.
si acuma, cînd în rotunjiri depline
cu linistea-mplinita se faleste,
renunta si în coaja iar revine
si iar în miezul lui se prabuseste.
GONG
Tu nu mai esti pentru auz...; Un sunet
care, precum o ureche mai profunda,
pe noi, cei ce par ca aud, ne aude.
Rasuciri de spatii. Proiect
de lumi interioare eliberate...,
templu, dinaintea nasterii lor,
solutie saturata de zei
greu solubili...; Gong!
Suma a tacutului, care
pe el se recunoaste,
întoarcere clocotitoare în sine
a celor care de ei amutesc,
durata, stoarsa din treceri,
stea re-turnata...; Gong!
Tu, de neuitat vreodata,
care s-a nascut în pierdere,
sarbatoare nemaiînteleasa,
vin al invizibilei guri,
furtuni în coloana, ce poarta,
prabusirea pelerinului pe drum,
tradarea noastra, a totcuprinsului...; Gong!
LACRIMI, LACRIMI CE DIN MINE TÎSNESC
Lacrimi, lacrimi ce din mine tîsnesc.
Moarte, neagra faptura, purtatoare
a inimii mele, apleaca-ma mai tare,
ca sa se scurga. Vreau sa vorbesc.
Negru, urias, de inima purtator.
si chiar daca as spune ceva,
crezi ca tacerea s-ar sfarîma?
Batrîne, ma leagana, usor.
ROZA, O, CONTRADICTIE PURA, DORINTA
Roza, o, contradictie pura, dorinta
de a fi somnul nimanui, sub atîtea
pleoape.
(VINO, TU ULTIMA CE-O RECUNOSC)
Vino, tu ultima ce-o recunosc, durere
fara de leac în tesaturi trupesti:
precum ardeam în gînd, ard fara vrere
în tine, iata. Flacarii ce-o cresti.
lemnul i se împotrivise mult si bine,
dar ard în tine-acuma, te hranesc.
Ma las purtat în zvîrcoliri, în tine,
înversunari din iadul nelumesc.
Curat, neplanuit eliberat de mîine,
urc al durerii rug ametitor,
stiind ca n-o sa-i aflu viitor
acestei inimi de tacere pline.
Mai sînt eu cel ce ard, cel prefacut?
Nu iau cu mine amintiri în para.
O, viata, viata: sa ramîi afara.
Iar eu în foc. Si nimeni cunoscut.
(A renunta, dar nu ca odinioara,
copil, bolnav fiind. Motiv de amînare,
cînd totul te chema sa cresti mai mare.
Uimiri de-atunci, aici nu îsi au loc)
(ultima poezie, neterminata, datata decembrie 1926)
Traducere din limba germana de Dan DANILA
N.R. În numarul 32 al revistei, la pag. 29, Dan DANILA, în poemul Cartografie trista , la versul al doilea, în loc de magdaleni, se va citi magelani .
