LIRICĂ HISPANICĂ
Claudio RODRÍGUEZ
(Spania, 1934-1999)
ÎNTÎMPLĂRI COTIDENE
Fericit acela care, într-o bunã zi, iese smerit
si se îndreaptã pe stradã, ca si în multe
alte zile din viata lui; nu asteaptã nimic
si, deodatã, ce se întîmplã? se uitã în
sus
si vede, ascultã atent si aude,
merge si simte crescîndu-i din pasi
iubirea pentru acest pãmînt;
îsi urmeazã drumul ferice,
deschide atelierul si vedem
cum lucrurile i se supun,
mestereste un obiect si ni-l oferã
din inimã, fiindcã iubeste
si merge la muncile lui tremurînd,
aidoma copilului care a fost
prea sincer împãrtãsindu-se,
iar cînd îsi dã seama
cît de simplu este totul,
cînd ziua de-acu-i spre sfîrsite,
se întoarce acasã bucuros si simte
cã cineva strînge cu mîna ciocanul
si cã toate n-au fost zadarnice.
CA SI CUM NICIODATÃ N-AR FI FOST A MEA...
Ca si cum niciodatã n-ar fi fost a mea,
dati-i frîu liber vocii mele,
sã fie a tuturora, s-o stie toatã lumea;
la fel cum este dimineata, cum este amurgul.
Aprilie nu apartine doar unui crîng,
nici apa n-asteaptã numai etiajul.
Cine ar putea spune cã vîntul este al lui,
cã-i apartine lumina, trilul pãsãrilor
care umple de splendoare împrejurimile,
mai ales cînd se lasã noaptea,
si ultimele raze mîngîie vîrfurile plopilor?
Sfîrseascã-se totul aici,
odatã si pentru totdeauna!
Floarea este frumoasã, fiindcã trãieste putin,
si totusi, cît de mãrinimoasã este ea
cînd se dã ruptã întru a fi dãruitã,
stiind cã nu va mai fi o floare!
Iarno, severa mea iarnã, desi primãvara-i
departe, smulge totul din mine si
fã-mi deplinã dreptate, fã-mã polen inutil
care se pierde în lume ca sã pot fi al
tuturora, si nimãnui sã nu-i apartin.
Peste stepa imensã aerul umed si rãcoros
desteaptã pãdurea de pini
si inima secetei mele.
Peste vocea care sapã o albie,
ce-i cu sacrilegiul trupului?
ce-i cu regretul de a nu putea fi stridie
întru a se deda valurilor?
Home