Sorin ROSCA
Jurnal din vremea Marilor Pitici
(1990-2003)
În tara asta cu trei guri
cineva muscă din mine
si nu se mai satură,
cineva îmi ascunde printre rînduri
fărîma bucuriei,
îmi întoarce lumina pe dos
ca pe un ciorap…
În zori, cerul mocneste a seară…
Cineva ne-ar vrea în ochiul său
ca-ntr-un tarc,
vite de prăsilă, fără nume,
una-ntr-alta,
piele lîngă piele,
turmă de colb aburind sub frig,
cineva ne deschide larg moartea
dar poezia nu vrea să moară!
Cu sîngele siroind pe frunte
poezia se refugiază-n psaltiri,
deasupra-i albatrosul
preschimbat în clopot,
prin neguri, suieră ordonantele,
suieră…
***
Scriu acest poem
cum as vărui cu lehamite
ora tîrzie
pregătindu-vă zidul;
e vremea Marilor Pitici,
e nunta voastră
mori de vînt ale nimicului
urnind fără noimă aerul rînced
dintr-o zi într-alta;
firesc ar fi să-mi pavati strada
cu umbrele voastre
mărunte ca solzii de lin,
firesc ar fi să-nchideti în amfore
aerul respirat de poet,
drept mărturie a întîmplării
de-a-i fi trăit în preajmă,
firesc ar fi
să vă înghesuiti într-o bancnotă
ca-ntr-un templu,
s-o trec prin jar,
si să-mi aprind tigara…
***
Copilăria-i o corabie cu îngeri,
dar între uter si cimitir
doar tu, iubire,
esti singura-ntîmplare
ca o fereastră deschisă-ntr-o stea;
în rest,
siruri de burti arătîndu-si coltii,
mîrîindu-se,
burti la pîndă
înghitindu-se cu disperare,
burti arogante ducîndu-vă-n lesă
prin saloanele de lux ale confuziei,
burti nemiloase abandonîndu-vă
la semaforul dintre două Siberii…
Ferecat pe dinăuntru
în propria-i brută
ca-ntr-o limuzină,
Marele Pitic vă joacă pe degete
cum ar dezlega integrame;
***
Dacă îngerul meu e-ntr-un cuvînt,
dacă strădania lehuză
îsi află-n pîntec amăgirea
– pui cu ochi în vînt –,
pe coclaurii din voi
nici nu contează…
Mor
ca si cum as cersi
un fulg de lumină
unui Dumnezeu plictisit,
orb, surd,
sătul pînă-n gît
de privirea-mi tăioasă,
mor
învelindu-vă grijuliu
sufletele goale,
e iarnă,
mor încurcat în mine însumi
ca-ntr-o plasă,
dar poezia n-are nici un chef
să moară!
