Elegie de toamnă

În templul tristetii pătrund
ca-n toamna pe frunzele căreia-ti scriu
si pomul oprit mă îmbie cu fructe: răspund
c-un galben surîs: multumesc,
am ajuns prea tîrziu!
Si-n golul fiintei tăcut mă scufund.

O, Doamne, ce sete-mi fusese să fiu!

Ciresul îsi clatină coama,
căinîndu-mă, pare-se, mut
(un medic ce stie prea bine
că-n ceea ce mă priveste nimic nu mai e de făcut)
si rugul frunzisului serpii
aducerii-aminte si-i trece prin mine
cum doar îndrăgostitii în primul lor sărut!


Desertul O

Acizii vremii-atacă visul
si orice dor de absolut;
în lumea asta paradisul
e numai paradis pierdut!

Avare cumpenele vrerii
vor să-si aroge punctul fix;
îmi spăl vesmintele durerii
în apa tulburelui Styx!

Din sarea lacrimii rotunde,
la vama fără qui-pro-quo,
voi ctitori către niciunde
un pod peste desertul O!



Drept care…

Cădea usor ninsoare din caisi:
ursitoarele-mi declarară ochii pe lume deschisi,
după care-au anuntat principalele puncte
ale trecerii mele prin lumile vii sau defuncte;
deghizat în înger, mai întîi am citit
darea de seamă asupra faptului că părintii mei s-au iubit,
dar c-au fost despărtiti (fără drept de recurs) de război
cu care n-am prea fost de acord, discutînd mai apoi
si curînd consemnarea opiniei mele în procesul-verbal
pe care, se-ntelege, îl redactam personal;
destinul cu zîmbetul lui de lămîie, grăbit
m-a somat să fiu scurt, să nu zic m-a oprit
sub pretext că mergeam, inutil, prea departe,
mai concret trebuind să m-axez pe proiectul de proprie moarte;
mi-am propus, asadar, cinci sau sase iubiri păguboase
(asta presupunînd înamorarea mea
doar de fetele rele si date în draci de frumoase),
iar cînd o să fiu, de-o să fiu, înrolat
să ajung din această pricină atlet la oftat,
să cred că m-apasă blestemu-ndoielii de toate,
nimic mai străin să nu-mi fie ca datul din coate…
„E autocritic flăcăul si asta îmi place,
a zis ursitoarea cea rea;
ia să-i torn eu în suflet o lipsă de pace
de-acum pîn’ la nunta-i la care-o să cadă o stea”!
„Să adape în golfuri de lună
turme de visuri”, a zis ursitoarea cea bună
si-a voit, tot atunci, să mai spună ceva,
dar era prea tîrziu si pămîntul crăpa
de cît mă chemau ancestralele somnului soapte
si m-am dus si-am lăsat neculese caisele coapte-n
livada-nflorită odată cu tipătul meu –

Drept care, poem, mă deztărmur mereu!