Ion ROSIORU   

În cele 58 de piese ale filigranalului volum Senzatii (Editura Prut International, Chisinãu, 2002), poezia lui Nicolae Motoc se scuturã de podoabe pînã la lamura de sine. Doar la nivelul formal, acest discurs esentializat încorporeazã o experientã poeticã Zen, niciodatã finalizatã în spiritul canonic pe care-l presupun speciile de poezie orientalã. Cîteva crochiuri lirice poartã chiar titlul de haiku, dar aceastã formã de excitare a textului (cum ar spune Virgil Panait) nu-i decît o momealã, o capcanã întinsã cititorului, cam în sensul în care si Nichita Stãnescu cochetase cu specia în discutie, spre a nu mai invoca faptul cã, luînd de bunã concluzia lui Serban Codrin, haiku-ul n-a avut niciodatã un statut de sine stãtãtor. Rezultã cã rãmîne poezia ca atare transpersînd si sfidînd normele pauperizatoare prin forta lucrurilor, inutile paturi procustiene din disconfortul cãrora adevãratul creator se smulge mai devreme sau mai tîrziu. Revelatia aceasta va fi avut-o Nicolae Motoc în postipostaza sa de sonetist, în opulenta sa antologie de autor el apãrînd perfect vindecat de patima virtuozitarã a formelor fixe. Poezia se zãmisleste si se manifestã în afara tiparelor. Ea e trãire si mesaj deschis, fiecare poet recurgînd într-un fel sau altul la o definitie personalizatoare. Senzatii se deschide cu un astfel de puseu autoreferential fiind „mezina/ de taina vãzduhului/ unei veri înalte”, spre a se închide, rotund si temeinic întregitor cu revelatia la fel de postulativã cã „e catapeteasma/ fãrã icoane din interiorul/ cuvintelor de dragoste”. Între aceste douã axiome metapoetice, Nicolae Motoc îsi consolideazã, întru tulburãtoare limpezire, statutul sãu consacrat de poet al mãrii si al tãrmurilor euxine, al vietãtilor fragile si umile mereu agresate de timpul implacabil, precum si al dragostei zbãtîndu-se între clipã si eternitate, între conditia ei teluricã si cea celestã.
Actantul liric scaneazã cu foamea tuturor simturilor peisajul si se opreste cu invidiabilã uimire eideticã la o linie sau la o frînturã de gest pe care grefeazã amintiri si sensuri revelatorii, concretul cel mai palpabil dispãrînd sub pliurile abstractului cel mai imponderabil: „În amfora sufletului meu/ licãresc cîteva cristale/ dintr-un vin foarte vechi”. Plonjoanele în abisurile ontogenetice sînt frecvente, fulguratiile metempsihotic-totemice manifestîndu-se prin intermediul unor perverse ritualuri narcisiste ad-hoc: „Fata c-un crap viu/ ca un coif pe cap/ si cercei de garizi// îsi vede chipul în apele/ unui vis fãrã sfîrsit” (În oglindã). Ritualul atavic se înscrie organic în ceremonialul erotic: „Doi soimi încã vii/ îsi slujesc de-ncãltãri (Ghearele lor – patine) cînd te-ntorci în noaptea/ de pe marea înghetatã/ Nu-mi spune c-a nins pentru tine/ dragostea mea ostenitã/ sã-ti lumineze calea// Lasã acest vînt al tristetii/ fãrã noimã sã te dezbrace/ Vino/ sã ne tãvãlim goi în zãpadã” (Quarc). Elementele primordiale iau parte la indicibila poveste de dragoste ce se vrea amprentatã de mãretia unor civilizatii apuse: „Silabisesc nume de stele/ pierdut într-un gest de rugã/ printre pesti abisali// Sufletul ei? Un golf pãrãsit de mare/ pãzit de coloane grecesti” (Haiku în oglindã). Din erotica eminescianã vine statornicia bãrbatului, propensiunea sa masochistã pentru suferintã pe care-o sporeste suveran impasibila fiintã iubitã pînã la sacrificiu: „Tãndãri din mine –/ frunzele pe care calci/ coborînd spre mare” (Îndrãgostit). Sau: „Vorbind despre tine/ gura mea-i rana/ din scoarta salcîmului” (Neconsolat). Natura se integreazã activ-participativ în scenariul iubirilor neîmpãrtãsite sau periclitate de atitudinea malitioasei si capricioasei adorate: „Vorbele iubitei sînt de ajuns/ sã-ntunece lampioanele/ aprinse/ din flori de salcîm” (Vorbe de ceartã). Precum si: „De la un timp si floarea/ scaiului/ refuzã sã te-mbãrbãteze/ iar dragostea ia chipul milei// sau al nevinovãtiei ucigase/ a mãrii” (Chipul dragostei).
Ludicul în scenariul erotic îmbracã nu o datã haina disperãrii, poetul recurgînd la stratagema virtualizãrii prin reificare, prefãcîndu-se basmic în orice altceva pe care iubita sã-l atingã, sã-l asimileze. Jocul se consumã doar la nivel verbal, ca badinaj nãstrusnic, cu aluzii biblice între îndrãgostiti: „Aude mãrul/ cum cade/ Si rîde/ Muscã din mãr/ Si rîde/ Îi spui cã tu esti/ acel mãr… Si rîde” (Iubita). Apoi dorinta se intensificã: „Ce n-as da sã fiu acel/ pepene/ verde în care sã-ti înfigi/ cutitul/ ochilor negri// sã mã vãd cum îti picur/ cu lacrimi rubinii pe bãrbie/ pe gît între sîni” (Sacrificiu).
La polul opus reificãrii, lucrurile casnice nutresc dorinte tainice de vivificare senzual-eroticã: „Piciorul cupei nu-si doreste/ decît sã-ti scape printre/ degete/ si sã suspine de plãcere” (Cocheta). Ori: „Alergi si parcã încerci s-alungi/ cu bratul stîng marea/ (care chiar se retrage sfioasã)// Iar cristalele de nisip/ cum ofteazã/ suspinã/ atingîndu-ti pulpele/ care lasã în aer urme de nisip” (Urme).
S-a citat frecvent de cãtre exegeti poemul despre cersetorul care a murit înecat. Si s-a observat cã nemilosul etern redactor sef adjunct al revistei „Tomis” e, în forul sãu intim, o fire capabilã de nebãnuite tandreti gestuale, gata oricînd sã-si steargã pe furis o lacrimã atunci cînd i se revelã suferinta din univers, fatetele acestei suferinte fiind practic nesfîrsite. Cartea în discutie amplificã si nuanteazã aceastã directie explorativã a compasiunilor fatã de toate fiintele încercate si umilite de clipa nefastã sau de destinul injust. Tulburãtoare e secventa epicã în care un boxeur e lovit inopinat de adversar în timp ce atentia-i fusese distrasã de un copil ce-l saluta din vacarm cu o ramurã înfloritã de salcîm (Campion distrat). Trãirea doliului e cu atît mai alinãtoare cu cît peisajul marin o intensificã mai mult (Fata îndoliatã). Poetul nu uitã niciodatã cã e si romancier si atunci se aventureazã mental în descifrarea omniscientã a celor care i-au fulgerat cîmpul vizual: „Trece iar si iar de pe un/ trotuar/ pe celãlalt/ rigid ca un/ seiborg/ cu mici tremurãturi ale/ capului/ de arc întepenit Abia/ dacã se fereste de masinile/ care zboarã pe lîngã el/ Priveste în gol/ si bolboroseste, în turcã (sau rusã) un cîntec prãpãdit/ mai trist ca decãderea unui/ imperiu” (Nebunul). Astfel de drame, mai mult sau mai putin cotidiene, sînt pentru poet sfîsietoare aidoma unor pumnale, ca în aceastã surprindere a zbaterii mute a clipei ce vrea sã devore vesnicia si s-o asimileze: „Chemat sã-i fie/ mamei si-n moarte/ mîngîiere si candelã// bietul copil/ nu mai poate scãpa/ din închisoarea/ ultimei priviri” (Dragoste si pedeapsã).
O asertiune devenitã deja loc comun spune cã în literaturã nu scrisul lung e greu, ci cel scurt. Cu Senzatii, Nicolae Motoc învinge mai mult decît elocvent acest obstacol paradoxal pe care si l-a impus la ceas bilantier de limpezire sub auspiciile bãtrînului dicton latinesc „non multa, sed multum”.

Home