Ion ROSIORU
Marta Bãrbulescu e o poetã care face onoare perpetuã
valului saptezecist propulsator (a debutat în 1967 cu Jocul anilor).
Norocoasã si proteticã prezentã în tot acest interval,
poeta îsi singularizeazã tonul liric si-si diversificã
aria tematicã în cîteva directii capitale centrate pe
problematicã existential(ist)ã a destinului, a divinitãtii,
a cãutãrii fericirii, a locului si rolului poeziei în
devenirea insului însetat de absolut s.a. Eul sãu liric e sfîsiat
neîncetat între a ascetiza întru poezie si a se lãsa
trãit de plãcerile perindãrii prin viatã, între
o exemplarã soartã virtualã si o alta consumatã
hedonic, între asumarea sacrului, a virtutii si a bizantinizãrii
trupului chinuit de tentatii lumesti, pe de o parte, si pactizarea cu demonul
ce elibereazã poftele din frîu si le mînã viclean
pe fãgasul iluziei la festinul valpurgic al voluptãtilor, pe
de altã parte. Si în Ca sã nu mor în moarte (Editura
Carminis, Colectia „Hyperion”, Pitesti, 2002), optiunea se face neîncetat
între paradisul de azi si infernul de mîine, între spinii
cãii drepte cãtre Mecca mîntuirii si covorul rosu asternut
în zigzag spre gloria clipei mincinoase. Marta Bãrbulescu se
declarã adepta vãzului lãuntric, a profunzimilor premonitorii
ale acestuia în ilustra descindere homericã: „– Doamne, tu cel
înviat/ si mãrturisit,/ spune-i rapsodului orb/ cã nimic
nu-l poate opri/ în drumul spre propria-i/ devenire...” (Încãlecat
pe-o iluzie).
Poeta asistã cu întelepciunea înseninãrii contemplative
la spectacolul sodomo-gomorric al lumii si se simte mîntuitã
si absolvitã de mediocritate si vicisitudine, trecutã fericit
în si prin proba nemuririi iisusice: „Veacul preacurveste pe toate
drumurile/ si la toate rãspîntiile./ Pãsãri de
pradã si-au otelit aripile/ si zboarã dintr-o parte de lume/
în cealaltã,/ ducînd sufletele moarte/ în moarte”
(Mã voi sui în Galaad). Forta de a ierta, de a se ridica deasupra
contingentului fãtarnic terestrier, conferã mãretiei
sufletului poetei demnitate înaltã si smerenie purificatoare
si, deloc în ultimul rînd, o puternicã senzatie de eliberare
trupeascã si spiritualã sinonimã cu levitatia si cu
zborul, toate acestea venind din decizia fermã de a-si asuma faptic
si exemplar constiinta amarã a conditiei umane: „Mã voi sui
în Galaad sã culeg via!/ Voi împodobi pragul inimii cu
strigãte/ de bucurie!/ Frînghia de nisip s-a rupt/ înainte
sã mã sugrume gîndurile voastre!// Temnita inimii si-a
deschis portile,/ le-a secat vinul din teascuri.../ Nu mi se tulburã
inima/ la numele rãsunãtoare/ cu fata acoperitã/ de
vãlul rusinii –/ ipocrizie si stricãciune!// Tu m-ai întocmit
la marginea lumii/ într-un trup cu suflet nou.../ Frînghia de
nisip s-a frînt/ înainte sã mã sugrume gîndurile
voastre!/ Mi-ai sfãrîmat jugul de fier/ si m-ai împodobit
cu bucuria cunoasterii./ M-ai ridicat din portile mortii!/ M-au dispretuit
si Tu m-ai ocrotit./ Temnita inimii si-a deschis portile!// Mã voi
sui în Galaad sã culeg via!” (Idem).
Privindu-si retrospectiv destinul, poeta constatã cã traiectoria
acestuia n-a fost deloc una presãratã cu roze, amintind mai
degrabã de un înot împotriva curentului tumultos. Cuvintele
din care si-a întocmit ocrotitorul scut întru poezie s-au lãsat
greu îmblînzite, uneori numai dincolo de combustia totalã
în care domesticitoarea le-a antrenat spre a survola viciile veacului
cameleonic: „Umblu printre cuvinte/ cîteodatã/ mã-nfãsor
în ele/ alteori/ le dau foc si ardem/ ca-n ziua cînd/ otrãvitã
de profetiile Pythiei/ în fata unui pahar cu otravã gãlbuie/
asteptam sã-mi alcãtuiesc alcãtuirea/ sub un streang
balansîndu-se/ amenintãtor.// Culoarea timpului a orbit/ cameleonul!/
Extremele se înmultesc/ si continuã sã facã/ victime//
Umblu printre cuvinte/ biciuindu-le ca un dresor/ în arena cu tigri”...
(Cu streangul de gît).
Poeta îsi simte eul ei etern încãrcat de toate tarele
hybrisului primordial si are bunacuviintã de a nu le nega sau minimaliza,
ci de a le transfera, în calitatea sa de slujitoare a Cuvîntului,
de sub incidenta instantelor etice pãgîne în altele de
facturã crestinã, n-are a face cã pe acelasi palier
oracular. Iatã-i strigãtul pur de bucurie la auzirea sentintei
descãtusãtoare, deasupra labilei frontiere dintre dezmãt
si curãtie, dintre ispita rãului universal si zborul în
vãzduhul beneficei iertãri în obtinerea cãreia
s-a jertfit Fiul Omului, dintre ura oarbã si acerbã si dragostea
pretutindinierã niciodatã de nimeni si de nimic conditionatã,
dintre efemeritatea fiintei robite imboldurilor corporale si nemurirea ei
cîstigatã prin asumarea virtutilor propagate de învãtãtura
biblicã axatã pe rãscumpãrarea întru vesnicie
a sufletului rãscumpãrabil prin rugã, extaziere, penitentã
si despodobire de trufie în cea mai neclamatã solitudine de
pustnicie: „S-a tinut judecata si-am fost gãsitã/ Nevinovatã!/
Îmbrãcatã-am fost cu lumina/ rãbdãrii si
smerenia ascultãrii.// – Esti ca o porumbitã albã! –/
mi-a spus Vraciul –/ si sub aripile tale strãlucesc/ Iubirea – Bucuria
– Nemoartea!” (Pe rafturile unui veac desfrînat).
Într-un veac tulbure, ateu si pe alocuri acultural, precum cel traversat
în mare parte de poetã, aceasta cautã în scrisul
care-i angajeazã întreaga fiintã un refugiu existential.
Asumatã organic, cultura omenirii îi asigurã reazemul
moral, un loc central în acest reperial text al lumii ocupîndu-l
filonul biblic, cu predilectie cel din Noul Testament, credinta în
nemurire ca formã a perenitãtii valorilor fiind în egalã
mãsurã imboldul si finalitatea supremã a actului artistic,
ratiunea de a fi a omului de condei. Marta Bãrbulescu si-a asumat,
la modul profesionist si fãrã cea mai micã umbrã
de intermitentã, aceastã ipostazã miraculoasã
în care ea însãsi pare sã ia cunostintã
cu uimire, înfioratã smerenie si, totodatã, cu spaimã
cã zãbovirea în copilãrie ar putea lua sfîrsit
sub presiunea tãvãlugitoare a timpului maculant: „Încã
mai pot dãinui printre lucruri/ si oameni/ încã mai port
bucuria în suflet –/ rãsplatã-n amiaza tîrzie...//
El, milostivul revarsã lumini/ dãinuirii/ si totul e altfel/
si-ntregul minunii se dãruie/ fãrã mãsurã
în toate...// Rostiri inutile respirã în soapte,/ o mare
fervoare mã poartã/ în avalansa de incostientã/
acceptatã/ ca nebunia – ospiciului.../ Mai purã se-naltã
ora tãlmãcirii,/ cînd faraonii urii îmi umblã/
pe urme/ si spiritul dã fructele iubirii.../ Iubitorul, Cel Înviat
mi s-a arãtat mie –/ Maria Magdalena –/ pe cer s-a înãltat/
un edificiu feeric/ Lumina Celui Înviat.../ Furtuna cuvintelor pe limba
mea/ însetatã de iubire/ îngeri se scaldã-n sîngele
meu/ otrãvit/ de-atîta puritate”... (Noli me tangere!).
Încheiem aceste note de lecturã cu convingerea cã în
vasta bibliografie a poetei (peste 25 de titluri, fãrã a mai
socoti si cãrtile ce i-au fost traduse în alte limbi), Ca sã
nu mor în moarte ocupã o cotã valoricã aparte
si cã de ea se va mai vorbi în peisajul literar actual si viitor.
