Ion ROSIORU
Pantum
Arată-ni-te, Doamne, doar noi ti-am mai rămas!
Raza de soare moare-n fereastra înghetată.
Prin amintire-mi urlă un cîine de pripas.
La usă vin actantii blestemului să-mi bată.
Raza de soare moare-n fereastra înghetată.
Păstoru-si mînă turma spore ultimul popas.
La usă vin actantii blestemului să-mi bată.
Mă simt adînc de somnul pămîntului atras.
Păstoru-si mînă turma spre ultimul popas.
Pustiu-avid devoră grădina-nrourată.
Mă simt adînc de somnul pămîntului atras.
Te-ajunge nenorocul de fiecare dată.
Pustiu-avid devoră grădina-nrourată.
Curg tot mai inegale secundele din ceas.
Te-ajunge nenorocul de fiecare dată.
Arată-ni-te, Doamne, doar noi ti-am mai rămas!
Pantum
Mi s-a spus c-aveti o chelie de la usa mortii mele.
La răspîntie asteaptă ceata lui Buffalo Bill.
Toamna pune stăpînire pe livezile de stele.
Amintirea netrăită pleacă iarăsi în exil.
La răspîntie asteaptă ceata lui Buffalo Bill.
Lacrimi verzi inundă ochii nestatornicelor Iele.
Netrăita amintire pleacă iarăsi în exil.
Pasii ni-s meniti să bată numai drumuri paralele.
Lacrimi verzi inundă ochii nestatornicelor Iele.
Duhul dragostei dispare din destinul meu tiptil.
Pasii ni-s meniti să bată numai drumuri paralele.
Ies definitiv din visul de-a mai fi cîndva copil.
Duhul dragostei dispare din destinul meu tiptil.
Rege-s peste nesfîrsirea năruitelor castele.
Ies definitiv din visul de-a mai fi cîndva copil.
Mi s-a spus c-aveti o cheie de la usa mortii mele!
Ci va cădea...
Ci va cădea, stii bine, si ultima ninsoare
Si nu voi fi acasă să-ti tes din ea povesti.
De-o să-i asculti cu luare-aminte fosnitoare
Căderea vei pricepe mai bine cine esti –
Mireasă de mătase a visurilor mele
Voltaic arcuite drept poduri peste vid
Cînd nenuntite fete-si citesc destinu-n stele
Si cînd sub pasi nocturne abisuri se deschid!
Dar, iată, cea din urmă ninsoare stă să cadă;
Începe-ti îndoiala c-am existat cîndva
Si că se pierde-n zare o urmă de zăpadă,
Furisa mea plecare iscînd sosirea ta...
Să nu...
Să nu mai ai puterea să mai răspunzi la rău
să nu mai intri-n codru cînd briza lin adie
să nu mai ardă floarea de rouă-n ochiul tău
să nu te mai adune norocu-n poezie;
să nu mai urce fumul din candela de piatră
să nu te mai ajungă ecoul de colind
să nu mai strigi căteii pămîntului cînd latră
să nu mai zbori din ciobul de lună suferind;
să nu-ti mai scoată setea fîntîni de dor în cale
să nu mai pui sămînta pelinului pe foc
să nu mai gusti din mierea prisăcilor astrale
să nu mai stii de tine să nu mai fii deloc!
