Radu Sergiu RUBA

EFECTUL MUSORGSKI-RAVEL

I

Dezbracã-te.
Dezbracã-te de tot.
E bine s-o faci singur
putem sã scoatem si noi totul de pe tine
sîntem pictorite
pentru tine e ca si cum am fi medici
leapãdã hainele
urcã pe masã în pozitia lotusului
si nu misca.

Sã nu fugi
sã nu-ti închipui c-ai sã poti sã dispari.
Gol pe strãzi oricînd vei fi vãzut
iar goliciunea asta
am putea s-o pictãm si-n lipsa ta
dupã hainele pãrãsite-n grabã
dupã nimicul  din ele.

Rãmîi mai bine pe masã
priveste mai curînd în gol
si nu gîndi.
Gîndul inpregneazã pînzele c-un fel de umbrã
iar cu timpul
Negrul acesta roade lumina.

II

Ba dezbrãcati-vã voi
si nu urcati pe masã
ci pe soclul de colo
 asezate turceste
cu triunghiurile alea pubiene de trei  culori diferite
drapel al unei tãri de jenantã identitate
mai mult clandestinã
paradis al pedofiliei
nedatã în vileag nici sub torturã
ca orice mare iubire.

Dezbrãcati-vã, domnisoarelor
scuturîndu-vã de vesminte ca de trecut
unul oarecare
în stare sã ia orice formã
gonflabil
de vreme  ce vesmintele vi le umflã vîntul
si le ridicã
pe nici unul peste statul de om
înãltimea sforilor de întins rufe
unde nu se vede
dar unde se prea poate sã bãlteascã cerul.

Cu nudurile astea ale voastre
cu sfîrcurile ce tot amenintã aerul
n-ar mai fi nimic de fãcut
afarã de plimbat pe dinaintea lor o oglindã
în care oricine sã vã poatã sãruta pubisul
ca voi sã îndrãzniti a-i  înfige mîinile în pãr
trãgîndu-l sau nu
 înapoi.



TOT CE MAI STIM SĂ FACEM

Parazitãm
constelatia aflatã acum deasupra capului
si pe cealaltã
înclinatã usor spre apus
vietuim pe seama acestei lumini slabe
scriind
cãci altceva nu stim sã facem
denunturi.

Te denunt bunãoarã pe tine
cum stai ore întregi la marginea unui pahar cu vin
de parcã ai întîrzia la  tãrmul mãrii
cîtã vreme nu-ti iei ochii din depãrtãri
suspectînd un punct anume
asteptînd ca el sã se mãreascã
iar punctul acela nu sînt eu.

Pe mine în schimb mã denunti
cã nu încetez sã visez
atipind asupra lumii
împãrtind-o în acvarii
simplificînd politicile ei
la cîteva migratii de pesti în culori
pe dinãuntrul globului de sticlã
si-n fata pleoapelor ce-ar vrea sã doarmã.

Rãmîn însã treze
ca sã scrie împotriva ta
denunturi ce-ar putea sã te trimitã cel putin în exil
precum cã te rogi toatã ziua lui Dumnezeu
gîndindu-te de fapt la cu totul altceva
dai sã te pui bine cu sacrul
care n-o fi existînd el
dar nici nu se vede cã nu existã
si poate de oriunde sã-ti sarã în fatã
întrebîndu-te.

Dupã cum si în lumina asta
suptã de scrisul nostru
mi-a tãiat si mie calea
punîndu-mi patru întrebãri
de nici nu stiam ce era
cãci de departe aducea a om
de aproape a poveste despre om.
Si nu i-am rãspuns.


MAREA NERUSINARE

Se umple lumea de cãrti
rãsar una dupã alta
te feresti din calea lor
cãci n-ai cum sã le poti privi pe toate în fatã
darmite sã le mai si citesti
si strãlucesc întruna.

Abia am izbutit sã sar într-o parte.
s-au nãruit toate rafturile
la intrarea mea în carlingã
un profesor japonez însã
în cabinetul sãu din Kamakura
n-a mai putut fi scos de sub ruine.
Si avea acasã sase copii.

Se scrie enorm
si cu nerusinare
esti tras de mînecã
încã de la  pagina opt
cartea se  deschide  drept acolo
în goliciunea ei friguroasã
strîngi din pleoape
te aperi
poate lesini
esti abandonat la marginea drumului
iar cerul de deasupra
la trezire
nu mai e acelasi.

Hai sã punem foc
te iau si pe tine
ne adunãm mai multi
nici o teamã
hîrtia arde usor
sînt apoi pe acolo
si volumele unor poeti nesuferiti
se va respira mai în voie.

Nu înnebuni
nu-ti mai pierde urmele prin lume
nu mai muri.
Avem de înãltat un incendiu mãret.
nu atît pentru cãldura lui
cît pentru luminã
pînã foarte departe
la marginile marginii
cît sã poti cerceta la razele sale
 orice
în amãnunt
luîndu-te dupã orbul de Borges
ca sã gãsesti acea singurã carte
trãind dintr-un singur cuvînt
dintr-un singur semn
secret
numele lui Dumnezeu
de la care poate sã reînceapã totul.


MARTORUL

 Nu-i de trãit cu  oamenii ãstia!
Au stat linistiti o vreme dupã victorie
n-au mai cîrtit prin cîrciumi si prin universitãti
au contemplat îndelung
 preschimbarea
paralizati
comentînd si mirîndu-se
dar dînd curînd din prea multã mirare
direct în betie
pe urmã la loc în lecturã
din nou în betie
iar la sfîrsit
în revelatie.

Una religioasã
cu binele si cu rãul
dar mai mult cu rãul
cã e bine sã-l privesti în fatã
si se uitau la noi interminabil
ca niste apusuri de soare
îi visam si noaptea si-I simteam apropiindu-se
cãtãrîndu-se în susul visului
ca sã poatã privi înãuntru.

De treisprezece ori m-au lovit ai mei peste degete:
N-ai voie
nu stii cã n-ai voie?
Vrei sã sîngereze vreunul
 si sã ne descopere pe toti?

Dar mi-e atît de greu sã mã abtin
cãci îi aud perorînd
demonstrînd cu hîrtii si cu martori dezgropati
vorbind fãrã sir
luni întregi
despre pedeapsã si clementã
de îndurare
penitentã
despre iertare si uitare
apoi uitare si iertare
cã nu mai stii pe cine sã ierti
si pe cine sã nu uiti.

De luni si de ani de zile
rãsucesc ei cutitul în aceeasi ranã
în orbita pustie
desperecheatã
a unei foste vinovãtii
care si ea se cascã asupra lor
si li se uitã în în adîncul spaimei.

iar de aici
de unde  mã prefac eu cã nu exist
din multimea lor
nu se zãreste decît unul singur
rãtãcind neajutorat
luînd-o cãtre dreapta
revenind apoi la punctul de plecare
de parcã ar fugi toatã cîmpia de sub el.

E martorul
îmi  soptesc ai mei
supravietuitor al propriei  lui mãrturii
si care nu se va putea ascunde.


OCHIUL DINTRE SPRÎNCENE

Stai linistit
nu te mai zbate atîta.
fii multumit cã te credem noi
cîtiva prieteni de o viatã
dupã cum credibil ai fost si pentru iubitele tale.

Poate cã numai femeile s-au priceput
sã vadã-n tine
în toatã puterea ei
normalitatea.

Normalitatea si încã ceva
pesemne cã misterul
care si  pe noi
ca vechi si buni cheflii
ne tulburã ce-I drept
dar ne trece usor.

Nu te mai tot  omorî atîta sã demonstrezi
cã esti în stare  sã faci ba una
ba alta
cã poti sã le  birui pe toate
sã scri  bunãoarã cãrti
stînd vara-ntreagã-nchis în casã
si zvîrcolindu-te între cuvinte.

Orice roman ai scoate
orice fel de erou nemaivãzut ai inventa
un alt soi de Don Quijote chipurile
încarnat în Mata Hari
ziarele tot vor scrie
cã nu se poate sã nu se afle cineva-n spatele tãu
ori deasupra ta suflîndu-ti rolul
purtîndu-ti mîna care scrie.

Si crezi cã se-ntreabã vreunii
cum scrii cu adevãrat tu
care nu-ti vezi scrisul?

S-or fi gînbdind cîtiva cã stii  sã ti-l pipãi
dar cei mai multi
te asigur
îsi imagineazã  cã dictezi.

Nu-I nici o rusine în asta
n-au fãcut-o numai orbi celebri
 ca Milton si Borges
ci si insi care n-ar fi trebuit sã aibã nevoie de asa ceva
precum Arhanghelul Djabrail
Karl Marx
Profetul Mahomed
ba chiar si unul de prin Salcia de Teleorman
ãsta din urmã într-atîta
cã n-a rãmas de pe urma lui decît botnita aia
ca nu cumva strugurii sã fie muscati de fata omului.

Se zice prin urmare cã ai pe cineva
 care-ti transcrie cuvintele
le corecteazã
potriveste
se crede cã acela e adevãratul scriitor
ajutîndu-te pe tine sã te legeni în iluzii
ca terapie
ca salvare de la iminenta  nebunie.
 Se mai crede si cã autorul real
va iesi pînã la urmã la ivealã
cînd tu vei fi ce vei pãrea a fi.

Cãci omul nu este ceea ce devine
cum conferentiezi tu pe unde apuci
ci este ceea ce pare a fi în ochii altora
iar ochii ãstia nu stiu sã vadã
asa cum nu stiu nici sã uite.

Sã te surprindã ei spre exemplu pe la dineuri
 pipãind dupã lingurã
cã n-o  sã-nghitã  nici în ruptul capului
 imaginea cu tine la masa de scris.

Vor sãri însã de fiecare datã  sã-ti punã lingura-n mînã
icoanele sub nas
pretinzîndu-ti sã-l sãrutti pe Dumnezeu
dar nu ca sã se-ntîmple vreo minune
ci doar ca sã se mire  urmãrindu-te
si iar sã se mire.

Iar de-nfiorãrile mirãrii ãsteia
n-ai sã-I  lecuiesti niciodatã
oricît te-ai chinui sã demonstrezi cã  poti
cã esti în stare
cã stii
cã esti egalul lor
si la fel ca ei
 un om liber sã traversezi de pildã orasul
de la o margine la alta
de unul singur
cãlãuzit de al saselea simt
de al treilea ochi
de ochiul pineal dintre sprîncene
dispãrut din lume de nouã sute de mii de ani
supravietuind doar la orbi si la serpi
si sã ne fereascã Dumnezeu
sã se uite ei la noi cu ochiul ãla.

 
MÂNGÂIERILE MEMORIEI

Ciudat:
n-am plãtit niciodatã o femeie.
Dragostea
Cîtã a fost
unele fete au împãrtit-o cu mine
poate din curiozitate
altele de probã
ori pentru invizibilitate
cîteva din anticomunism
multe din tandrete
din balcanism
dintr-o scurgere de frumusete
din prea mltã lecturã
din interes
dar si din autocenzurã
dintr-un mare exces
de gratie
din lipsa ratiunii
din vreo frustratie
si-n asteptarea minunii.

De plãcere
din bunãtate
dintr-o altã pãrere
dintr-un plus de clandestinitate.

Din mitomanie
în joacã
dintr-un început de antropofagie
din plictisealã
din infantilism
din aiurealã
din rãzbunare
dar si din pasiune
si din visare
ori ca ascutitã remuscare.

De dragul numai al meu
din delincventã juvenilã
ca panaceu
la atîta luminã fosilã
ca justã continuare
la cîte o interminabilã filosofare
din adîncã betie
din ecumenism 
din  nimfomanie
agravatã de fourierism
din sfîntã prostie.

De dragul noutãtii
al insolitului
si-al împãrtirii dreptãtii.
În treacãt
dar si-n pelerinaj
din ateism
ca formã de camuflaj
dar si din conformism
din clitoridianism.

Ca paradox
Si  simulacru  de sacrificiu
ca amurg prelung al unui viciu.

Ca mostrã de libertinaj
Si tipãt de eliberare
în loc de psihoterapie
si în compensare.

Din necesitate
din sãlbãticie
din neclaritate
ca foc de artificii
dintr-o clipire de pubertate
pentru inavuabile delicii.

Din duiosie
din fidelitate
din fel de fel de complexe
bune de ascuns
dintr-un reflex si alte reflexe
apoi din muzicalitate
din uitare de sine
din naivitate
de groaza sfinteniei
din zvîcniri de-ale tîmpeniei
în grabã
din lirism
ca aflare în treabã
din maoism
dintr-o vietuire mult prea febrilã
iar vreo douã dintre ele
de-a cãror fricã mã trezesc scriind
din milã.


 
Home